Eveniment strategic

SIRIA – O SOLUȚIE ÎN COADĂ DE PEȘTE…

Posted in Conflicte, Dezastre, risc extrem by issdc on Noiembrie 16, 2013

 

Gheorghe VĂDUVA

Abstract

Punerea sub control a depozitelor de arme chimice ale Siriei este, fără îndoială, un lucru bun în lupta omenirii împotriva armelor de distrugere în masă, pe care ea însăși și le-a creat spre dezonoarea ei. Dar, în siajul unui principiu care domină această lume de când există ea: En toute chose il faut considérer… la force[1], Siria nu mai dispune de acea armă care, în concepția celor ce au generat-o și în această țară în vremea nebuniei anilor 1970, era un răspuns la programul nuclear al Israelului. Dar Israelul dispune, în continuare, de armele sale nucleare de care nu se atinge nimeni. Deci, încă un punct foarte important câștigat, în primul rând, de Israel. Dar, oricum, distrugerea arsenalului chimic sirian nu rezolvă problema războiului civil din Siria, ci amână doar o intervenție în forță a Occidentului pentru a înlătura de la conducerea țării un regim deja minoritar, care nu mai este susținut de nimeni din afara țării, în afară de Rusia, Iran și libanezii șiiți. Dând la o parte politica și strategia lui divide et impera, folosite de alții, din rațiuni geopolitice și geostrategice, în Orientul Mijlociu, atitudinea forțelor interne la o astfel de politică (dacă a există cu adevărat o astfel de politică a exteriorului), este de-a dreptul criminală. Este curată sinucidere. Pentru că, în Siria, beligeranții sunt sirieni contra sirieni și nu sirieni contra unor atacatori din afară. Sirienii rebeli contra sirienilor care se află la putere. Un război de atriție care, dacă se va continua, va distruge complet această frumoasă țară. Nu știm precis dacă războiul de aici este un epilog la ”Primăvara arabă”, nici dacă face parte dintr-o strategie de dezbinare a Orientului Mijlociu și de ținere a lui în tensiuni, conflicte și războaie, dar ceea ce se întâmplă în Siria este dramatic. Există oare soluții viabile în cazul Siriei?

Cuvinte-cheie: Siria, război civil, arme chimice, control, distrugere

SYRIE: UNE SOLUTION EN QUEUE DE POISSON

Mettre sous control des dépôts des armées chimiques de la Syrie est, sans doute, une bonne chose dans le combat de l’humanité contre les armes de destructions massives crées par elle-même vers sa déshonorée, Mais, dans le trace d’un principe qui domine ce monde des origines : En toute chose il faut considérer… la force, Syrie ne dispose dorénavant de cette arme qui, en conception de ceux qui l’ont créé, dans ce pays pendent la folie des années 970, était un réponse au programme nucléaire de l’Israël. Mais l’Israël dispose bien-merci de son arsenal nucléaire, que personne de touche. Donc, encore un point gagne, premièrement, par l’Israël. Mais, quoi que ce soit, la destruction des armes chimiques syrien ne résoudre pas le problème de la guerre civil de Syrie et seulement remette une intervention en force de l’Occident pour écarter de la gouvernance du pays un régime déjà minoritaire que personne de l’étranger ne le soutien encore, sauf la Russie, l’Iran et Libanais shiites. En dehors de la politique et de la stratégie de divide et impera, utilisées par des autres, de raison géopolitiques et géostratégiques, l’attitude des forces de l’intérieur vis-à-vis d’une telle politique (si une telle politique de l’étranger existe vraiment) est tout à fait criminelle. C’est un suicide, parce que, en Syrie, ces belligérantes sont des syriens contre syriens en non pas des syriens contre des ennemies de l’étranger. Des syriens rebelles contre des syriens du pouvoir. Pour le pouvoir. Une guerre d’attrition qui, s’elle continuerait, détruirait complètement ce beau pays. On ne sait si cette guerre syrienne est un épilogue de la ”Printemps arabe”, ni si elle fait parties d’une stratégie de diviser le Moyen Orient et de l’en tenir sous tensions, conflits et guerres, mais ce qu’on se passe en Syrie est dramatique. Il y a vraiment des solutions viables pour Syrie ?   

1. Război și haos

În Siria este război. Un război civil, care, după unele date, a făcut peste 90.000 de morți din rândul civililor. Probabil că numărul victimelor acestei confruntări absurde este și va fi mult mai mare, întrucât o astfel de înfruntare nu se desfășoară, ca odinioară, pe un câmp de bătaie, între două armate care stau față în față, în dispozitive de luptă, și, după ce s-a dat semnalul de atac, se năpustesc una asupra celeilalte, toată drama consumându-se acolo, în spațiul luptei – un spațiu eroic –, ci după cu totul alte reguli. De fapt, după niciuna. Războiul din Siria este unul de tip asimetric, în care rebeli înarmați (Dumnezeu știe de către cine și de ce!?) cu armament ușor, dar tot sirieni, atacă o armată regulată, dar tot siriană, iar o armată regulată – armata guvernului acelei țări – atacă grupurile de rebeli, evident, cu mijloacele pe care le are la dispoziție: arme ușoare, armament greu, tancuri, tunuri, avioane și, după afirmațiile unora dintre marile puteri ale planetei Pământ, mai ales ale puterii americane, și cu arme chimice. Alții, precum Iranul, spun că atacul a fost efectuat de rebeli, pentru a genera o intervenție din afară în sprijinul lor, dar, dacă este adevărat, e greu de înțeles cum de au avut acces la astfel de mijloace care, după toate regulile, ar trebui să fie foarte bine păzite.

Aceste arme chimice, cum bine se știe, sunt arme de distrugere în masă. Iar în Siria ele se află sub controlul armatei, adică al puterii. Dacă atacul s-a produs de rebeli, atunci cu siguranță el a fost efectuat în cârdășie cu unii dintre cei care păzesc aceste depozite și care nu agreează regimul lui Assad, cu dezertori sau chiar cu persoane importante din arealul puterii care agreează noua ordine sau care înțeleg că zilele acestui regim sunt numărate și vor să-și creeze o altă perspectivă pentru viitor. Dar tot arme de distrugere în masă sunt și cele nucleare, pe care la au în dotare marile puteri ale lumii – Statele Unite, Rusia, China, Franța, Marea Britanie – și, mai recent, India, Pakistanul și Israelul. Poate și alte țări, precum Coreea de Nord, sau unele care nu le produc, dar le pot sau le-ar putea cumpăra… Cu alte cuvinte, ”cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale.”…

Scriem și spunem acest lucru, nu pentru a reproșa ceva cuiva, Doamne ferește!, ci doar pentru a releva încă odată și încă odată – dacă ar mai fi necesar, dar, probabil, că va fi mereu necesar să spunem lucrurilor pe nume – că lumea nu este nici egală pe deplin, nici coerentă pe deplin și nici dreaptă pe deplin, ci doar inegală, divizată, conflictuală și foarte nedreaptă, chiar prin modul în care încearcă să facă dreptate. Nedreptatea, ca și imposibilitatea egalității, vine din faptul că ”interesul poartă fesul”, iar interesele lumii sunt atât de complexe și de complicate, încât nici soarele n-ar fi pe cer dacă n-ar fi ele să-l vadă și să-l partajeze.

Toate armele de distrugere în masă sunt îngrozitoare și, după o posibilă logică deontică, toate ar trebui distruse imediat și necondiționat. Dar, din păcate, nu s-a întâmplat, în istoria omenirii, și, probabil, nu se va întâmpla niciodată acesteia ca vreo țară (și cu atât mai puțin vreo mare putere) să renunțe de bună voie și nesilită de nimeni la o armă pe care o are. Cel care deține o armă (performantă sau nu) va renunța la ea numai și numai dacă n-are încotro sau dacă descoperă alta mai performantă. Raporturile între state, ca între oricare alte entități, sunt raporturi bazate, în primul rând, pe putere. Putere economică, putere financiară, putere a cunoașterii, putere militară etc. Chiar și atunci când vor dispărea statele și alte entități organizaționale le vor lua locul (dacă se va întâmpla vreodată așa-ceva), raporturile între acestea (inclusiv cele de colaborare și parteneriat) se vor baza tot pe putere. Puterea mai mare va impune un anumit tip de comportament celei mici, iar cea mică va face tot posibilul pentru a compensa sau decompensa cumva puterea care mereu va tinde spre discreționar a celuilalt, mai cu moț ca el. Aceste afirmații simple, simpliste, chiar vulgare sunt cât se poate de adevărate. Puterea domină de milenii lumea, iar lumea în care trăim este construită pe arhitecturi de putere. Inclusiv raporturile dintre partidele politice dintr-o țară sunt, din ce în ce mai mult, tot raporturi de putere. Cei din opoziție fac tot posibilul – la limita legii și, de multe ori, chiar în afara acesteia – pentru a cuceri puterea politică. De la mijloacele politice legale, la mijloacele politice violente nu este decât un singur pas. Iar acest pas s-a făcut și în Siria.

Și în Siria, ca în oricare altă țară în care a izbucnit sau izbucnește un război civil, bătălia se dă pentru putere. Pentru puterea politică. De o parte, se află guvernul, forțele și mijloacele de care dispune, adică puterea în exercițiu, iar de cealaltă parte, rebelii nemulțumiți de guvern și de cel care-l conduce, dictatorul Bashar El-Assad, care provine din minoritatea alauită și nu se află pe placul rebelilor. Este greu de spus cu precizie pe placul cui se află acest personaj, dar este ușor de înțeles pe placul cui nu se află. Rebelii vor să smulgă, pentru ei, această putere. Motivul lor? Assad este un dictator, nu a făcut reforme și nu mai are ce să caute în fruntea națiunii. De ce nu este dat jos prin alegeri democratice? Simplu – vor spune rebelii. Pentru că a acaparat puterea și alegerile nu mai contează! Puterea în exercițiu spune însă altceva. Spune că rebelii sunt înarmați de forțe din afară, care vor să treacă Siria în tabăra occidentală, s-o supună interesului occidental și, prin aceasta, să divizeze și mai mult Orientul Apropiat și Orientul Mijlociu, să distrugă sau să izoleze inamicii Israelului și pe cei ai interesului occidental în zonă și să aservească țara marii finanțe.

Dacă rebelii au dreptate și puterea actuală trebuie înlăturată cu orice preț, întrucât face foarte rău Siriei și sirienilor, atunci ar fi normal ca întreaga populație validă sau cea mai mare parte a ei să treacă de partea rebelilor, să genereze manifestații masive, ca în Egipt, spre exemplu, și, în douăzeci și patru de ore, să-l spulbere pe Assad, cu toată armata lui și cu tot sprijinul pe care-l primește din partea Iranului și Rusiei. Când poporul se ridică (dacă se ridică cu adevărat și nu este ridicat de alții), nimic și nimeni nu-l poate opri.

Dacă puterea actuală siriană are dreptate, așa cum susține, atunci de ce populația îi tolerează pe rebeli și nu sprijină armata și guvernul pentru a nimici aceste grupuri înarmate sau pentru a le dezarma? Desigur, unii vor spune că, între două forțe înarmate, populația nu are nicio putere, ci devine doar o victimă. Ceea ce, de asemenea, este foarte adevărat. Dealtfel, ca răspuns la această situație foarte gravă, milioane de sirieni s-au refugiat în afara granițelor Siriei.

Se pune, totuși, o întrebare tranșantă: Oare, Siria – această țară cu un trecut impresionant și un sistem de valori remarcabil – este sfâșiată de un război civil teribil pentru simplul fapt că Assad nu vrea să cedeze puterea? Răspunsul poate fi afirmativ. Se cunosc multe cazuri în istorie în care un om ajuns la putere a declanșat un război sau o confruntare complicată și o întreagă țară nu a fost capabilă să scape de un dictator sau de un personaj malefic, a cărui putere discreționară se baza pe o structură de rețea ce menținea, în favoarea sa, părți dintre instituțiile de forță sau elemente influente ale acestora. Puterea malefică folosește ca arme esențiale șantajul, diversiunea, corupția și inducerea în eroare. Un astfel de tip de putere există în multe țări, inclusiv în România, dar mecanismele democratice pot s-o contrabalanseze și chiar s-o înlăture, atunci când vicierea clasei politice nu a atins cote alarmante.

În cazul Siriei, lucrurile sunt mult mai complicate. Siria nu se înscrie pe deplin în lanțul revoltelor din Primăvara arabă, nici în cel al situațiilor din țările pe care un președinte american – George W Bush – le-a inclus în așa-numită axă a răului. Siria este o țară foarte importantă din punct de vedere geopolitic și geostrategic, întrucât se situează într-o zonă în care politicile statelor sunt pe muchie de cuțit, iar interesele marilor puteri și ale comunității internaționale – în măsura în care acceptăm acest termen – sunt nu doar diferite, ci și conflictuale. În spatele Israelului se află Statele Unite și chiar Uniunea Europeană, în spatele Siriei și al Iranului se află, într-un fel, interesele Rusiei, ale Chinei, în timp ce Turcia, țară care urmează un parcurs de aderare la Uniunea Europeană, dar care, în esența ei, este o țară islamică, are o poziție cu totul specifică, nefiind pe deplin nici cu Estul, nici cu Vestul, ci doar cu interesul ei vital, în condițiile în care nu se află în relații foarte bune cu niciunul dintre vecinii săi, dar care are o problemă internă foarte gravă și pe termen lung – problema kurdă. Războiul din Siria nu este pe placul Turciei. Dar, indirect, Turcia sprijină rebelii și dorește înlăturarea lui Assad de la putere, chiar dacă negociază cu Iranul posibile soluții pentru ieșirea din această criză. Să nu uităm că Siria este dependentă de cursurile de apă care izvorăsc din Turcia, iar Turcia are cam aceeași problemă cu Siria pe care a avut-o și cu Irakul privind autonomia populației kurde și posibilitatea amplificării mișcărilor de separare teritorială ale acestei populații în întreaga zonă kurdistană, dacă Siria se dezmembrează și kurzii sirieni obțin, ca în Irak, o autonomie teritorială semnificativă.

Siria este o țară ca oricare alta. Din păcate, ea se află într-o zonă extrem de sensibilă din punct de vedere geopolitic (ca presiuni ale intereselor) și geostrategic (ca spațiu posibil de confruntare violentă a forțelor, mijloacelor, resurselor și acțiunilor entităților care se bat pentru această zonă de importanță vitală pentru viitoarele configurații energetice și civilizaționale). O Sirie mult slăbită, destabilizată și fragmentată este pe placul Israelului, dar nu și în condițiile în care o astfel de țară ar putea deveni un teritoriu haotic, foarte prielnic pentru recrudescența formațiilor care ar putea ataca, împreună cu cele din sudul Libanului, teritoriul israelian.

Situația este însă mult mai complicată decât cea pe care o prezintă analizele. Pentru că Siria nu este numai o problemă generată de bătăliile interne pentru putere, ci și una mult amplificată de impactul acestora asupra echilibrului strategic din zonă. Miza Siriei este, deci, una geostrategică. Și, evident, geopolitică.

S-a ajuns deja prea departe. Între forțele care se războiesc pe întreg teritoriul țării cu greu mai pot fi create suporturi de posibilă reconciliere. De aici nu rezultă că ele trebuie lăsate să se războiască până la ultimul cartuș, distrugând tot ce s-a creat de-a lungul mileniilor în această frumoasă țară. Dar o soluție de compromis este din ce în ce mai dificilă. Mai ales că și atitudinea vecinilor Siriei, a țărilor arabe, a grupărilor confesionale și a marilor puteri este cât se poate de partajată și de complicată, așa cum, dealtfel, este întregul Orient Apropiat, ca și întregul Orient Mijlociu, zonă geostrategică esențială aflată într-un permanent război de atriție, în sine, cu sine, cu marile puteri și cu restul lumii.

Un bloger egiptean[2], a desenat o sociogramă a zonei, pe tema relațiilor de prietenie (atracție), tensiune (respingere) și de neutralitate (indiferență) dintre cincisprezece entități (state, organizații, grupări religioase) din zonă sau interesate de zonă, care, deși incompletă, ni se pare a fi foarte sugestivă pentru ceea ce se întâmplă nu doar în Siria, ci în întregul Orient Apropiat și chiar în Orientul Mijlociu. Întrucât ni se pare foarte interesantă pentru această analiză, o reconstruim în elementele ei esențiale. (Figura nr. 1)

Ziare.com a preluat această schemă, pe care, mai înainte, o reprodusese și The Washington Post, precizând că, în schemă (de fapt, o sociogramă) sunt două feluri de țări: cele care sunt angrenate în conflicte (Egipt, Siria, Liban)  și cele care se amestecă în acestea (SUA, Rusia, Iran, Arabia Saudită, Turcia, Qatar și Israel), deci care au un anumit interes să o facă. Sissi este generalul egiptean Abdel Fatah al-Sissi, cel care conduce regimul militar de la Cairo, după înlăturarea președintelui Mohammed Morsi. Sociograma, prezentată în Figura nr. 1,  este destul de explicită, dar relațiile sunt mult mai complicate. Ea sugerează doar cât de complicate sunt și cât de periculoase pot deveni.

Figura nr. 1 Relații în Orientul Apropiat și Mijlociu

Din această sociogramă rezultă, între altele, că Assad este sprijinit doar de Iran, de Rusia și de Libanezii șiiți, în timp ce rebelii sunt susținuți de Statele Unite, Turcia, Libanezii sunniți, Israel, Hamas, Al Qaeda, Arabia Saudită, Qatar și respinși de Rusia, Iran și libanezii șiiți.

Această situație dă de gândit în ceea ce privește legitimitatea regimului și a rebelilor în ochii lumii arabe și în cei ai marilor puteri interesate de zonă. Dacă rebelii primesc un sprijin atât de substanțial din partea unui mare număr de țări, inclusiv de la gruparea Al Qaeda (opt țări și organizații), ca și de la unele dintre țările europene, necuprinse în sociogramă, și doar de trei (Iran, Rusia și Libanezii șiiți) îi resping, iar regimul lui Assad primește sprijin doar de la trei entități (Rusia, Iran și Libanezii șiiți), dar nici de la aceștia pe deplin, iar majoritate sunt împotriva lui, înseamnă că soarta acestui regim sau cel puțin a președintelui Assad este deja pecetluită. Oricum, președintelui Assad îi va fi din ce în ce mai greu să controleze situația și să rămână la putere. Mai ales în lipsa unui sprijin național masiv.

Acesta pare a fi trendul. Dacă n-ar fi și alte interese strategice majore în zonă, am putea crede că tot ce se întâmplă acum în Siria este un act de sinucidere națională, politică, economică și militară. Dar Siria a fost – și încă este – una dintre țările bine înarmate din zonă, iar acest lucru nu poate fi nici pe placul Israelului, nici pe placul celor care se află în război cu civilizația arabo-islamică, nici pe placul unora dintre țările vecine.

S-ar putea însă să existe și alte fațete ale unei realități greu de relevat și de analizat în toate detaliile și implicațiile ei, cum este cea din Siria și cea din Orientul Apropiat. Nodul acesta gordian este atât de încâlcit, încât nici măcar o sabie din oțelul cel mai pur nu-l mai poate tăia. S-ar putea ca, din astfel de tensiuni – care par a fi oarecum utile pentru ținerea Orientului Apropiat și îndeosebi a Orientului Mijlociu în stare divizată și conflictuală –, să izbucnească, în anumite condiții, un război regional pustiitor și chiar unul de mai mare amploare. Să nu uităm că Orientul Mijlociu se înscrie în coridorul energetic al lumii, iar omenirea se află într-o criză profundă. Mediul internațional de securitate este atât de tensionat și atât de fragil, încât, oricât de jos ar fi un conflict, el poate degenera, în anumite condiții, într-un război care poate scăpa de sub orice control.

Oricum, prin acest război de-a dreptul stupid (dacă era absolut necesar, Assad putea fi dat jos de către populație, prin vot[3]), capacitatea de apărare a Siriei și puterea ei militară au fost dramatic slăbite, ceea ce este în avantajul Israelului, care are tot interesul ca țările arabe sau islamice ostile să aibă o putere militară cât mai redusă. Un război de atriție, în zonă, ar fi cât se poate de benefic pentru Israel, țară care se confruntă cu o problemă arabă extrem de complexă. Cu cât războiul va dura mai mult în Siria, pe cât posibil și cu implicarea vecinilor, inclusiv a Iranului, cu atât va fi mai bine pentru Israel. Dar, cum tot răul e, uneori, spre bine, s-ar putea ca și binele să genereze, uneori, răul. Și încă răul cel mare. Pentru că, un război în apropierea frontierelor Israelului ar putea fi un focar de amplificare a războiului asimetric dus de o parte a lumii arabe, inclusiv prin mijloace teroriste, împotriva acestei țări.

2. Armata

Deși, după toate datele, armata siriană este destul de bine dotată și cu efective numeroase, iar rebelii nu dispun sau n-ar trebui să dispună nici pe departe de mijloacele pe care le are armata guvernamentală, bătălia între cele două forțe este, totuși, destul de echilibrată. Cum se explică acest lucru?

Siria dispune încă de o armată puternică și destul de bine dotată. Occidentul știe acest lucru, iar Rusia nu se sfiește să afirme că o victorie a Occidentului asupra Siriei nu ar fi deloc ușoară. Mai mult, se preconiza că armata siriană va pierde rapid conflictul cu rebelii. ”Au trecut doi ani și ea este pe punctul de a-l câștiga” spunea, pe HuffPost, Philipe Migault, specialist în conflicte armate și director științific la  Institutul de Relații Internaționale și Strategice (IRIS). [4]

După Iordania, Siria are (avea) cea mai puternică armată din lumea arabă, chiar dacă, în cele două războaie civile, capacitățile sale au suferit reduceri substanțiale.

Armata siriană are un efectiv de 178.000 de oameni (110.000 în forțele terestre, 5.000 în forțele navale, 27.000 în forțele aeriene și 36.000 în apărarea antiaeriană. Rezerva acestei armate este de 314.000 rezerviști pentru forțele terestre – cei mai mulți dintre ei deja mobilizați –, 4.000 de rezerviști pentru forțele navale, 10.000 pentru forțele aeriene și 20.000 pentru apărare antiaeriană.

Un rol important îl au aici și forțele paramilitare. În 2009, apreciază Institutul Internațional de Studii Strategice (IISS), aceste forțe aveau un efectiv de 108.000 oameni, dintre care 8.000 pentru jandarmerie (Ministerul de Interne) și 100.000 în milițiile populare ale Partidului Baas, care se află la putere din 1963.

Aceste capacități, conform evaluărilor IISS, au fost diminuate din cauza războiului, dezertărilor și pierderilor suferite. Funcțiile de comandă importante din armata siriană sunt ocupate de alauiți și de creștini, care nu au altă opțiune decât să rămână fideli lui Bashar Al-Assad. Președintele sirian poate conta pe 50.000 de oameni care alcătuiesc un nucleu solid și disciplinat.

Armata siriană dispune de 4.900 de tancuri (cifra a fost, probabil, diminuată în timpul războiului civil), de un număr important de rachete, al cărui comandament se găsește la Alep, în Nordul țării, de 365 avioane de luptă, din cele 555 pe care le avea în 2009, cele mai multe dintre ele de fabricație sovietică.

Un analist militar american aprecia că scoaterea din luptă a forțelor aeriene și navale este o chestiune relativ facilă pentru Occident. Lovirea pistelor de decolare-aterizare și a porturilor ar fi suficientă, iar pentru aceasta nu este nevoie decât de trei nave și 24 de avioane de luptă. Evident, aceste nave americane, la care s-au adăugat încă patru, se află deja pe poziții în Mediterana.

Forțele din apărarea antiaeriană au fost mai puțin afectate de războiul civil și au în dotare mai multe mii de rachete sol-aer de fabricație rusă, unele foarte moderne, cum ar fi, spre exemplu, complexele S-300. Folosirea de către Occident a unor rachete cu bătaie de 1200-1300 km ar fi eficientă (rachetele de croazieră Tomahawk au o bătaie de 2.500 km). Dar loviturile aeriene ar fi riscante, întrucât apărarea antiaeriană siriană ar reacționa prompt și s-ar înregistra pierderi grele.

Arsenalul chimic sirian este considerat cu fiind unul dintre cele mai importante din Orientul Mijlociu. Până în momentul intervenției lui Vladimir Putin, Siria nu era semnatară a Convenției asupra interzicerii armelor chimice. Siria nu era deci membră a OIAC, cea care controlează aplicarea acestei convenții.

Programul chimic sirian, generat prin anii 1970, era menit, așa cum subliniam mai sus, să contrabalanseze programul nuclear izraelian. Arsenalul chimic sirian cuprinde substanțe precum  Sarinul și VX, gaze neurotoxice de luptă de dată relativ recentă, dar și vechi substanțe cum ar fi iperita, azot iperita, levizita și altele. După unele aprecieri, arsenalele chimice siriene se află în depozite și sunt de ordinul a câteva mii de tone, o cifră mult superioară arsenalelor chimice ale lui Gaddafi.

Un studiu al IISS elaborat în martie 2013 arăta că, datorită dezertărilor, armata siriană s-a redus la 50.000 de oameni fideli, din 220.000, cât erau efectivele ei cu doi ani în urmă. Pare o reducerea dramatică, dar semnificativă pentru mersul situației tactice, operaționale și strategice din acest război.

Compunerea Forțelor Armate Siriene este, potrivit unor date culese din surse deschise, următoarea:

Forțele Terestre siriene:

După Globalsecurity.org, forțele terestre siriene se compun din:

Corpul 1 Armată (Damasc) cu:

– Divizia 5 Blindată;

– Divizia 8 Blindată;

– Divizia 9 Blindată;

– Divizia 7 Mecanizată;

– patru regimente independente care aparțin Forțelor Speciale.

Corpul 2 Armată (Zebdani) cu:

– Divizia 1 Blindată;

– Divizia 3 Blindată;

– Divizia 11 blindată;

– Divizia 4 Mecanizată

– Divizia 10 Mecanizată.

Corpul 3 Armată cu

– Divizia 2 Blindată de Rezervă (Alep);

– Brigada de apărare de Coastă ;

– unități independente: 4 brigăzi de infanterie, 1 brigadă de grăniceri, 1 regiment blindat, 1 regiment de Forțe speciale

Comandamentul rachetelor (Alep)

– 3 brigăzi de rachete fiecare cu un batalion de FROG 7, un batalion de SS-21 Scarab și 1 batalion de SS-1 Scud

Garda Republicană

– 3 brigăzi blindate;

– 1 brigadă mecanizată;

– 1 regiment de artilerie.

Garda Republicană este destinată să apere Damascul și persoanele importante. Bashar el-Assad a fost colonel în una dintre aceste brigăzi.

Alte unități independente

– 2 brigăzi de artilerie;

– 2 brigăzi antitanc;

– Divizia 14 Forțe Speciale (3 sau 4 regimente);

– 10 regimente de Forțe Speciale.

Unități de rezervă:

– Diviziile 12 și 13 Motorizate (formate de Divizia 2 Blindată de Rezervă;

– Brigada 30 Infanterie;

– Brigada 3 Artilerie;

– Două regimente blindate

Forțele terestre siriene dispun de următorul echipament:

Tancuri:

– 500 T-80;

– 122 T-72M;

– 1478 T-72;

– 1800 T-62 M/K;

– 2000 T-54/55.

Vehicule blindate:

– de luptă pentru infanterie: 2.100 BMP-1; 100 BMP-1; 300 BMP-3;

– de transport trupe: > 1500 BTR-40/50/60/152 și OT-64 ;

– de cercetare : 600 BRDM-2 ; 125 BRDM-2Rkh

Artilerie :

– autopropulsată: 380 2S1 de 122mm; 50 2S3 de 152 mm;

– tractată: 600 D-30 de 122 mm; 600 M-46 de 130 mm; 20 M-55 de 152 mm; 10 S-23 de 180 mm.

Artilerie antiaeriană:

– 400 ZSU-23-4; 675 S-60 de 57 mm; 650 ZSU-23-2 de 23 mm; 300 M-1939 de 37 mm; 25 KS-19 de 100 mm.

Rachete

– antitanc ghidate: AT-3 Sagger; AT-4 Spigot; AT-5 Spandrel; AT-7Saxhorn; AT-1o Stabber; AT-14 Kornet, Milan;

– apărare antiaeriană: SA-7 Grail; SA-9 Gaskin; SA-13 Gopher; SA-17 Grizzy; SA-22 Greyhound;

– sol-sol: 30 SS-1 Scud-B/C; 18 SS-21 Scarab; 18 FROG-7; M-600;

– apărare de coastă: o baterie Bastion însoțită de rachete antinavă supersonice Iakhont.

Lansatoare de grenade și de rachete:

– RPG-7; RPG-9 Vampyr; 280 BM-21 de 122 mm; 200 Type 63 de 107 mm.

Mitraliere:

– KPV de 14,5 mm; DShK de 12,7 mm; NSV de 12,7 mm; PK de 7,62 mm.

Armament ușor:

– puști de asalt: AK-47 de 7,62 mm; AK-74 de 5,45 mm; m-16A1 de 5,56 mm (la Forțele Speciale);

– puști de precizie: SVD Dragunov de 7.62 mm.

Pistolete-mitralieră:

– Pentru Forțele Speciale: Berete model 12 de 9 mm; MP-5K de 9 mm; UZI de 9 mm.

Forțele Aeriene siriene

Forțele Aeriene siriene dispuneau, de 435 avioane (reduse la 335) și 98 de elicoptere.[5]

Forțele aeriene siriene au participat la Războiul de șase zile, la Războiul Kippur și la primul război din Liban, în timpul războiului civil libanez.

În timpul războiului Kippur, pe frontul sirian, avioanele MiG 21 au obținut 30 de victorii confirmate împotriva aviației israeliene, dar 29 de MiG 21 au fost doborâte de Tsahal ;

Pe 19 aprilie 1974, un MiG 23 sirian a doborât 2 F-4E israeliene, dar a fost la rândul lui doborât, din eroare, de o rachetă sol-aer siriană (confundarea semnelor de identificare).

În 1981, două avioane MiG 25 siriene au fost doborâte de avioane F-15 israeliene.

În timpul invaziei Libanului din 1962, numeroase avioane MiG 23 siriene au fost doborâte de avioane de vânătoare israeliene. Pe 26 aprilie 1982, două MiG-23 siriene au doborât două A-4 SkyHawk israeliene în nordul Libanului. Elicopterele Gazelle siriene au angajat lupta cu blindatele israeliene. În 200 de ieșiri au distrus 100 de blindate și numeroase alte vehicule, dar șase dintre ele au fost doborâte.

Pe 21 octombrie 1989, un Britten-Norman turc din serviciul topografic a fost doborât de 2 MiG 21  în apropiere șantierului barajului Atatürk, la 20 km, în interiorul Turciei.

Pe 14 septembrie 2001, două Mig 29 siriene au fost doborâte de 2 F-15 care însoțeau un AWACS israelian.

Pe 216 septembrie 2013, un elicopter Mil Mi-17 a fost doborât de armata turcă pentru că a violat spațiul aerian al Turciei.

Avioane de luptă :

– 62 MiG-29 ;

– 38 MiG-25 dintre care 25 sunt operaționale ;

– 173 MiG-23;

– 162 MiG-21

Avioane de atac:

– 20 Su-24;

– 50 Su-22.

Avioane de antrenament:

– 23 L-39 Albatros (44 L-39ZA et 55 L-39ZO folosite după 18983 pentru antrenament) ;

– 35 MBB 223 Flamingo;

– 6 MFI-17 Mushshak;

– 36 Yakovlev Yak-130 comandate în 2012;

Avioane de transport :

– 4 Antonov An-26;

– 4 Il-76;

– 2 Falcon 20;

– 1 Falcon 900;

– 6 Yakovlev Yak-40.

Elicoptere de atac:

– 36 Mil Mi-24;

– 42 SA-341 Gazelle;

– 20 Mil Mi-2.

Elicoptere de transport:

– 138 Mil Mi-8; Mil Mi-17

Forțele Navale siriene

Efectivele forțelor navale siriene sunt, după unele date 3700 de oameni, după altele 5000, la care se adaugă 2500 de rezerviști. După cum se vede, Siria nu are pretenții de putere navală, deși flota ei se află în Mediterana.

Bazele navale siriene se află în porturile Al Badya, Baniyas, Lattaquié și în cel mai important, Tartus. Tot în acest port se află și singura bază navală rusească din străinătate. Baza militară navală rusească s-a constituit aici în urma unui acord sovieto-sirian semnat în 1971. Aici a operat Escadra 5 operațională care, pe timpul sovieticilor, se opunea Flotei 6 americane.

În timpul războiului Kippur, în bătălia de la Lattaquie, au fost distruse mai multe nave siriene, iar restul flotei a devenit neoperațională.

În 1991, Escara a 5-a rusă a fost retrasă. Navele de război rusești au trecut destul de rar prin această bază după 1991.

Cu prilejul crizei siriene, ele au revenit în Marea Mediterană, poziționându-se într-o zonă favorabilă pentru a descuraja un atac prin surprindere împotriva regimului Assad și, în același timp, pentru a demonstra că Flota de Război a Rusiei renaște. Purtătorul de rachete de croazieră Moskva a părăsit Marea Neagră și, împreună cu alte nave, a sosit în Mediterana. Fregatele purtătoare de rachete de croazieră americane sunt și ele la fața locului.

Forțele Navale siriene nu sunt dintre cele care ar putea să ducă un război pe mare. Două Petya II, de la sovietici, cu două turele bitub de 76 mm, patru lansatoare de rachete ASM RBU-2500, două sisteme de largare a unor încărcături în mare, 22 de mine și lansatoare de torpile de 460 mm și un triplu lansator de 533 mm.

Se adaugă 4-8 nave de patrulare din clasa Osa I și 8-12 din clasa Osa II, purtătoare de rachete SS-N-2 Styx, 5-9 vedete rapide lansatoare de rachete din clasa Komar, 3 nave de debarcare amfibii din clasa Polnochny-B, 1 navă de minare din clasa Sonya, 3 nave de minare din clasa Yevgenya, 2 submarine din clasa Romeo și Escadronul de elicoptere antisubmarin  618 compus din: Kamov Ka-Hormone; 4 Kamov Ka-28 (Helix A); 20 Mi-14 PL (Haze-A).

În total, Forțele Navale siriene au 41 de unități cu 2 fregate, 38 de nave de coastă și patru dragoare de mine.

3. În loc de concluzie

Situația este destul de gravă. Orice s-ar spune, Siria nu are capacitatea și capabilitatea de a se apăra împotriva unei intervenții militare din afară, efectuată cu sau fără mandat ONU, mai ales în situația în care țara este sfâșiată de un sângeros război civil. De aceea, atacul cu arme chimice efectuat în suburbiile capitalei siriene ar fi putut avea rolul de fait accompli (creat sau apărut ca urmare a prostiei puterii), ce ar fi putut fi folosit pentru justificarea publică a unei intervenții militare. Mulți adepții ai unei soluții de forță au fost foarte vocali în acele zile. Însuși Barak Obama, care numai de folosirea abuzivă a forței nu poate fi bănuit, sub presiunea unor politicieni, a optat pentru o intervenție limitată, care ar fi vizat pedepsirea lui Assad, pentru folosirea armei chimice, în sensul că omenirea, mai exact, comunitatea internațională nu acceptă ca astfel de fapte să rămână nesancționate. O astfel de intervenție în forță, probabil, prin lovirea bazelor armatei siriene nu era nici pe departe doar ”pedepsitoare”, întrucât nu toate bazele au participat la acel atac și, chiar dacă se dau asigurări certe că atacul chimic a fost efectuat de către forțele lui Assad, nu există încă dovezi foarte clare în acest sens. Mai mult, o intervenție pedepsitoare, fără mandat al CS al ONU, nu se înscrie nici în dreptul internațional, nici în logica folosirii forței armate. Că, după unii, Assad ar merita să fie spânzurat, este o problemă, dar nimeni nu-l poate pune nici în ștreang, nici la zid, fără decizia unui tribunal, fără a se respecta legea. Pot exista multe, foarte multe scenarii în legătură cu folosirea acestor arme chimice, de la înscenare, la abuz criminal. Dar acest caz trebuie cercetat. Pe de altă parte, chiar dacă Siria nu a semnat acordul cu privire la interzicerea armei chimice, un atac cu astfel de arme nu poate fi luat ca un fapt divers, ca o acțiune tactică fără importanță strategică, ci, dimpotrivă, ca o acțiune brutală, barbară, împotriva ființei umane și a civilizației, care merită a fi drastic sancționată. Dar nu oricum.

Probabil că, în timp, va ieși la iveală întregul adevăr. Este necesar acest lucru, întrucât cea mai mare amenințare la adresa păcii și securității planatei o prezintă, pe lângă cea financiară, uriașul arsenal de arme de distrugere în masă care s-a acumulat pe planeta Pământ. Și, de aceea, Planeta trebuie să fie foarte atentă cu armele sale.

Dar problema cea mai gravă din Siria, din Orientul Apropiat, din Orientul Mijlociu și din lume nu este doar acest atac forte murdar – care, ce-i drept, reprezintă un summum al violenței din această țară –, ci războiul însuși. ONU, prin Consiliul său de Securitate, ar trebui să ia toate măsurile pentru a opri sau îngheța aceste confruntări și a genera o soluție de pace.

Soluția propusă de Vladimir Putin și acceptată de americani – de trecere a armelor chimice siriene sub control ONU și distrugerea lor – este un paliativ. Această acțiune, salutară din punct de vedere umanitar, este cât se poate de necesară. Dar ea înseamnă schimbarea radicală a raportului de forțe între Siria și Israel, dispariția încă a unei posibile amenințări la adresa Israelului, ceea ce poate fi, desigur, benefic, dar nu soluționează războiul sângeros din Siria. Mai mult, așa cum rezultă și din cele prezentate în Figura nr. 1, țările din zonă și marile puteri care au interese în zonă nu caută soluții pentru rezolvarea conflictului, ci sprijină cu arme, muniții, logistică etc. părțile aflate în conflict.

Or, în aceste condiții, este posibil ca războiul din Siria să se prelungească până vor fi distruse toate infrastructurile și va fi nimicită toată populația care nu a reușit să emigreze sau care s-a înrolat în cele două tabere, perspectivă inacceptabilă în secolul al XXI-lea.

Trecerea armelor chimice sub controlul Națiunilor Unite nu rezolvă în nici un fel problema războiului din Siria, ci doar creează unele premise ca astfel de arme să nu mai poată fi folosite acolo. Dar și această afirmație este relativă, întrucât e greu de exercitat un control asupra unor arme într-un teatru de război. Vor oare fi destinate forțe care să pătrundă, cu mandat ONU, pe teritoriul sirian cu misiunea de a asigura paza și securitatea acestor arme și, ulterior, transportul lor spre locurile de distrugere? Dar această acțiune – foarte riscantă într-un teatru de război – ar dura luni și chiar ani! Va fi obligat Assad să asigure transportul și distrugerea acestora? În ce fel? Este foarte posibil ca înșiși sirienii să perceapă o astfel de măsură ca o dezarmare a Siriei în fața Israelului și a celorlalte țări din zonă care ar putea profita de acest efect. În bătăliile anterioare, deși n-a câștigat nici un război, armata siriană a avut capacitatea de a-i produce pierderi inamicului. Războiul fratricid din Siria a diminuat foarte grav această capacitate. S-ar putea ca Assad să aibă o soartă asemănătoare celei a lui Gaddafi, dar viitorul guvern nu va mai avea la dispoziția nici mijloacele, nici resursele necesare pentru a reface, în timp util, potențialul militar al țării (desigur, în cazul în care țara nu se va dezmembra), potențial care are un rol foarte important în situația extrem de conflictuală din Orientul Apropiat și din Orientul Mijlociu..

Noi considerăm că o conferință internațională privind conflictul sirian – chiar dacă premisele unei soluții negociate sunt minime – ar putea genera, în condițiile unor garanții politice și strategice credibile, un suport pentru soluționarea crizei, chiar dacă pozițiile și opțiunile țărilor din zonă, ale marilor puteri interesate și ale organizațiilor și organismelor internaționale sunt departe de a fi unitare.


[1] Acest principiul este extras din cunoscutul proverb francez: En toute chose il faut considérer la fin, înlocuind doar ultimul substantiv: En toute chose in faut considérer la force.  (În orice faci trebuie să ai în vedere puterea).

[3] Această afirmație trebuie luată în relativitatea ei, întrucât, atunci când ai puterea, iar instituțiile statului sunt controlate de adepții tăi, de rudele tale și de prietenii tăi, votul nu contează, așa cum nici în România n-a contat votul de demitere a președintelui țării exercitat de 7,4 milioane de români, din cei 8,5 câți s-au prezentat la urne, pe motiv că n-a fost mai mare de jumătate din numărul alegătorilor, în situația în care nimeni nu știa cu precizie care este acest număr al alegătorilor din România și cam pe unde se aflau ei la ora referendumului…

:

JAPONIA 2011. EFECTE ALE SEISMULUI DE LA 11 MARTIE ÎN PLANUL SECURITĂŢII MEDICALE

Posted in Fără categorie by issdc on Aprilie 4, 2011

Résumé

La Terre c’est une planète active. Il y a beaucoup de mouvement dans l’atmosphère, lithosphère et dans les profondeurs de la planète. Mais, dans les derniers temps, les catastrophes se sont intensifiées. Le séisme de Tōhoku est le plus grande de l’histoire séismique de  l’Archipel nippon. Il a été suivi d’un tsunami dévastateur qui a détruit plus de 200 km de la côte nippone. Mais le plus dramatique effet de cet événement catastrophique c’est l’avarie grave de la centrale nucléaire de Fukushima. Il y a, donc, trois  catégories de menaces  pour la sécurité de l’Archipel nippon, de l’environnement,  pour la sécurité des gens et pour la planète aussi : les effets du séisme et du tsunami ; la contamination radioactive ; les effets sur la géographie et sur la géophysique de la Terre. Il faut les connaître et agir en conséquence.

Cuvinte-cheie: seisme, tsunami, nipon, securitate, centrală, nucleară, securitate, sănătate

Este vorba despre un seism de tip devastator. Magnitudine 9,0. S-a produs  pe coastele de nord-est ale insulei Honshu, cea mai mare insulă a arhipelagului nipon. Epicentrul său s-a situat la 130 km spre est de localitatea Sendai (300 km spre nord-est de Tokyo), prefectura Miyangi, în regiunea Tōhoku. Ora producerii: 05h46min23secUTC.

Fiind un cutremur care s-a produs în largul oceanului, a declanşat un tsunami ale cărui valori au atins, în unele locuri, 20 de metri şi chiar mai mult. Aceste valuri au pătruns până la 5 km pe uscat, de-a lungul a peste 200 de kilometri din coasta japoneză, distrugând total sau aproape total, practic, tot ce a întâlnit în cale, inclusiv oraşe, întreprinderi, lucrări şi infrastructuri portuare.

Efectele cutremurului, dar mai ales ale valurilor declanşate de mişcarea seismică din largul Oceanului Pacific au fost devastatoare. Probabil că, în urme unor astfel de evenimente, şi denumirea oceanului ar trebui schimbată. Oricum, aceasta dovedeşte încă odată, dacă mai era nevoie, că planeta Pământ rămâne foarte activă.

Pe 11 martie[1], la ora 19.03, guvernul japonez a declarat starea de urgenţă pentru întreaga ţară, iar 215.000 de persoane au fost evacuate. Cifrele reale sunt însă mult mai mari, întrucât situaţia se schimbă şi în momentul de faţă, la peste zece zile de la declanşarea cutremurului, de la o oră la alta. Magnitudinea finală a fost estimată de United States Geological Survey (USCS) şi de agenţia japoneză de meteorologie, între 8,9 şi 9. Unda seismică a fost variabilă, în unele locuri, de peste patru metri pe orizontală şi de 70 cm pe verticală.

Context geodinamic

Arhipelagul japonez este situat într-o zonă seismică foarte activă, pe centura de foc a Pacificului, la joncţiunea dintre trei plăci tectonice importante (pacifică, eurasiatică şi cea a Filipinelor). Zona în care s-a produs cutremurul se află pe o porţiune din zona subdusă a plăcii Pacificului, care cumulează mai mult de 90% din energia seismică de la suprafaţa planetei, aşa cum apreciază unii cercetători în acest domeniu.

Cutremure de acest gen au fost înregistrate încă din 1611, la nord de insula principală. La 15 iunie 1896, s-a produs un astfel de cutremur, cu o magnitudine de 8,5, în largul coastelor Sanriku, care a declanşat un tsunami cu o înălţime maximă de 38 de metri şi a ucis 22.066 persoane. Un altul a avut loc la 2 martie 1933, a produs 3000 de victime şi a avut o înălţime (la spargere) de 28,5 m la Ofunato.

Seismul din 11 martie 2011 a avut loc pe fosa japoneză, la limita a două plăci litosferice în convergenţă: placa pacifică (placă litosferică oceanică), placă subdusă, care se deplasează spre nord-vest cu o viteză de 9 centimetri pe an, şi placa eurasiatică (placa litosferică continentală), care se deplasează spre sud-est cu 0,95 centimetri pe an.

Primul cutremur a avut loc, de fapt, pe 9 martie, cu o magnitudine de 7,2, care poate fi apreciat ca un seism precursor al celui de la 11 martie.

Se apreciază că, în zonă, s-a produs o lunecare bruscă,  de 10 metri înălţime, a unei falii inverse de 400 la 500 km lungime şi 30 km grosime, undeva, la 120 km de coastele japoneze. Această lunecare se datorează acumulărilor de energie şi de tensiuni de aproape un secol, de la ultimul mare cutremur produs în regiune.

Estimările (interpretările) lui United States Geological Survey (USGG) sunt acelea că şocul principal a venit de la un seism care a luat naştere pe un plan de 14°W cu orientare N13°E, subparalel cu direcţia medie N16 a fosei japoneze, la o adâncime de 24 km. Magnitudinea determinată Mw 9,0 (Mo=3,9x10e22N.m)[2]. În legătură cu caracteristicile mecanice ale cutremurului, Harvard Seismology concluzionează că a avut un pandaj de 9°, o direcţie N21°E, iar adâncimea la care s-a produs este de 20 km. Deutsche GeoForschungsZentrum (GFZ) are o ipoteză puţin diferită, în sensul că seismul a avut loc pe un pandaj de 9° spre est  (plan N17°E) şi o magnitudine de Mw 8,9  (Mo=2,4x10e22 N.m).

Cutremurul a fost resimţit până la Beijing. A durat două-trei minute cu o propagare unilaterală estimată la 2,7 km/sec. Frecvenţa acestor tipuri de cutremure devastatoare, în zonă, este estimată la 20 de ani.

Pe scala magnitudinii, acest cutremur face parte din  primele cinci care s-au produs de la 1900 încoace (Kamceatka magnitudinea 9,0, în 1952; Chile magnitudinea 9,5, în 1960; Alaska, magnitudinea 9,2, în 1964; Sumatra, magnitudinea 9,1, în 2004).

Cutremurul a fost urmat de sute de replici, dintre care 38 cu o magnitudine mai mare de 6, astfel: la ora 15.06, magnitudine 6,4; după patruzeci de minute, magnitudine 7,1. Au urmat foarte multe replici cu magnitudini sub 6. Pe 15 martie, la ora 15.30 GMT, la sud-vest de Tokio, cu epicentrul la 120 km de capitala japoneză, în apropierea muntelui Fuji, s-a produs o replică de 6,1. Au mai fost, desigur, şi alte replici. Pe 16 martie, la ora 03.52 GMT, la 100 km de Tokyo, s-a produs o astfel de replică cu magnitudinea 6. Pe 17 martie, orele 05.13 GMT, pe 19 martie la 09.56 GMT, au fost alte două seisme cu magnitudinea de 6,1, iar pe 22 martie, încă două seisme, cu 6,6 şi 6,4 şi alte două de 6,1.

Consecinţe geofizice

Specialiştii în domeniu au calculat că insula principală Honshu s-a deplasat 2,4 metri spre est, deşi deplasarea ei firească era de 83 milimetri pe an. Ca urmare a acestui seism, au avut loc schimbări în repartiţia maselor Pământului în jurul axului său principal de inerţie, ceea ce a făcut ca viteza de rotaţie a planetei noastre în jurul axei sale să fie uşor accelerată, zilele devenind mai scurte  cu 1,8 µs.

În largul coastelor s-au format turbioane uriaşe. Mai mulţi vulcani, printre care Shinmoe şi Sakurajima, şi-au intensificat activitatea.

Geofizicienii de la Universitatea California din Santa Cruz (Statele Unite) au constatat, datorită datelor GPS, că undele seismice au accelerat mişcarea curentului glaciar Whillans Ice Stream, situat în Antarctica. Acelaşi lucru a fost observat şi în urma cutremurului din Chile din 2010. În felul acesta, se poate explica avansarea mai rapidă a gheţarilor.

Tot ce ţine de planeta Pământ, de straturile acesteia şi de geofizica planatei noastre este influenţat de fiecare proces geologic şi geofizic, mai ales de cutremure devastatoare urmate de tsunami. Se ştie, fiecare seism generează vibraţii ale solului. Acestea creează infrasunete care interacţionează nu numai cu infrastructura creată de oameni, ci şi biosfera şi chiar cu ionosfera, unde se află ioni şi electroni liberi. Efectele sunt greu de calculat şi, mai  ales, de înlăturat.

Cutremurele produse în largul oceanelor şi mărilor declanşează, aproape de fiecare dată, importante tsunami. Acest seism a generat un tsunami cu valori de până la 15 metri (Port and Airport Researche Intitute) sau de până la 20 de metri (profesor Motoyuki Ushiyamaun de la Universitatea din Shizuoka). Au fost alertate Insulele Kurile (Rusia), Filipinele, Marianele, iar Centrul de Alertă Tsunami din Pacific a alertat, la rândul său, insulele Guam, Hawai, Filipinele, Estul Indoneziei, Marshall, Noua Guinee Papua, Nauru, Micronezia şi Taiwanul.

În zece minute, tsunami a atins coastele Japoniei. Valurile observate erau între patru şi zece metri, dar, ulterior, ele au fost şi mai mari, pe anumite locuri atingând 14, 20 de metri şi chir mai mult, în zona de sparegere.

Cea mai mare parte a ţările din Pacific au fost alertate, de la coasta chiliană la coastele Ţării de Foc.

Tsunami-ul nipon a atins coastele unor zona îndepărtate, precum Nou Zeelandă, Australia, Guam, Filipinele, Indonezia, Noua Guinee Papua, Nauru, Hawai, Marianele de Nord, Taiwan. Apoi Pacific Tsunami Warning Center a raportat alerte în largul Pacificului, incluzând Insulele Toga, Samoa americană, Noua Zeelandă. Rusia a evacuat 11.000 de rezidenţi din zonele de coastă ale Insulelor Kurile.

Efecte asupra centralei nucleare de la Fukushima

Cele mai mari efecte ale tsunami-ului au fost şi sunt suportate de centrala nucleară de la Fukushima I Daiichi. Trei din cele şase reactoare au suferit deteriorări parţiale ale interiorului (ale miezului reactoarelor), ca urmare a faptului că nu se poate asigura în mod corespunzător răcirea acestuia. Combustibilul nuclear din reactor, compus din uraniu sau plutoniu, se supraîncălzeşte şi sporeşte emisia de radioizotopi nucleari radioactivi.[3]

La Fukushima I Daiichi, trei din cele şase reactoare şi un reactor de la centrala vecină, Fukushima II Daini[4], care sunt situate în nord-estul Japoniei, în prefectura Fukushima, pe ţărmul Oceanului Pacific, pe litoralul de Est al Insulei Honshu,cea mai mare insulă a Arhipelagului nipon, au suferit astfel de accidente datorită cutremurului şi efectelor tsunami-ului. Centrala Fukushima I Daiichi este situată la 225 km spre nord-est de Tokyo şi la 12 km spre nord de Fukushima II, se întinde pe o suprafaţă de 350 hectare, iar Fukushima II cuprinde 150 de hectare.

Fukushima I a fost pusă în funcţiune la data de 26 martie 1971 şi Fukushima II la 20 aprilie 1982. Puterea lor instalată este de 4696 MW şi, respectiv, 4.400 MW.

TEPCO dispune şi de o a treia centrală nucleară, cea de la Kashiwazaki, denumită Kashiwazaki-Kariwa, situată pe coasta de est, una dintre cele mai mari din lume, cu o putere de 8.212 MW. Şi această centrală atomo-electrică a fost afectată de cutremurul din 16 iulie 2007, fiind oprită până la 8 mai 2009.

Accidentul de la Fukushima

Cele două centrale Fukushima sunt echipate cu „reactoare cu apă fierbinte” (RAF), întrucât fluidul care transportă căldura spre turbo-alternatoare (cele care produc energia electrică) este apă obişnuită care se transformă în aburi.

Fukushima I este echipată cu şase reactoare care au intrat în serviciu în 1970 şi în 1979, cinci dintre ele după arhitectura Mark 1, iar Fukushima II are patru reactoare, în funcţiune din 1981 şi din 1986, construite de General Electric, Toshiba şi Hitachi, în anii 1970.

Reactorul nr. 3 de la Fukushima I prezintă o particularitate. Aceasta a fost renovat şi modificat pentru a primi combustibil MOX[5], iar incinta sa interioară şi alte componente au fost refăcute la finele anului 1990. Deasemenea, piesele sale din oţel inoxidabil 304 (SS) au fost înlocuite cu piese dintr-un oţel special de tip 316L, mai sărac în carbon, pentru a diminua coroziunea intergranulară a metalelor din miezul reactorului, expuse la radioactivitate, presiuni şi temperaturi ridicate în apa supercritică (încălzită dincolo de temperatura sa critică şi comprimată sub presiunea sa critică). Aceasta se află într-o stare intermediară între lichid şi gaz.

Fiecare reactor are o cuvă metalică etanşă cu un perete de oţel gros de 16 cm care închide ansamblul tuburilor de zirconiu[6] (Oxid de zirconiu), denumite, uneori „creioane”, care se aşează în interiorul cuvei vertical şi paralel, în ele aflându-se combustibilul nuclear (uraniu îmbogăţit). Această parte se numeşte inima (miezul) sau nucleul reactorului. Fiecare tub are o lungime de 4 metri şi conţine o încărcătură de aproximativ 360 de pastile de combustibil sub formă ceramică. O pastilă de 7 grame poate să producă energie cât o tonă de cărbune.

Spre deosebire de celelalte reactoare, reactorul nr. 3 de la Fukushima I utilizează drept combustibil, începând cu februarie 2011, MOX (un amestec ce conţine câteva procente de plutoniu). În tuburile de zirconiu se produce reacţia în lanţ a combustibilului nuclear. Apa care circulă în cuvă şi în RAF se transformă în vapori absorbind energia produsă prin fisiune.

Pentru a stăpâni reacţia în lanţ, se foloseşte o grilă de bare mobile paralele verticale (bare de control) care au proprietatea de a absorbi neutronii şi, deci, de a opri reacţia. Într-un RAF, aceste bare sunt situate sub miezul reactorului şi trebuie să fie ridicate pentru a încetini reacţia. Când sunt total ridicate, se poate opri reacţia în lanţ, aşa cum se întâmplă în situaţii de urgenţă.

TEPCO arată că, la centrala de care vorbim, dispersia materiilor radioactive este frânată de cinci bariere:

1. configuraţia ceramică a pastilelor de combustibil le permite acestora să reziste la temperaturile înalte şi la coroziune;

2. tuburile metalice (de zirconiu) care conţin aceste pastile sunt etanşe şi captează gazul care se degajă din pastile;

3. cuva din oţel special care adăposteşte inima reactorului;

4. capsula de închidere, care are o grosime de 4 centimetri;

5. construcţia de beton cu pereţii de 1,5 metri care înglobează capsula.

În cazul reactoarelor de la Fukushima, incinta de beton care înconjoară cuva este în legătură cu nişte ţevi de diametru mare cu o torsiune plasată în partea inferioară. Ea conţine apă rece (refrigerată printr-un circuit extern) în care se află ţevile respective. Acesta se numeşte sistemul de barbotaj.  El permite condensarea eventualilor vapori din compartimentul care înconjoară cuva reactorului pentru a preveni creşterea excesivă a presiunii. Rezerva de apă de barbotaj permite, deasemenea, condensarea descărcărilor supapelor de siguranţă plasate în amonte de vanele de izolare.

Se mai află un bazin plin cu apă (denumit piscină de interpunere) pentru interpunerea, pe termen lung, între elementele combustibile uzate descărcate din reactor, în vederea răcirii acestora. În aceste piscine refrigerate, puterea termică reziduală a elementelor combustibile descreşte în perioade de timp variabile, până ce este posibilă evacuarea lor spre centre de retratare sau de stocare.

Se pare că şi în Japonia, aşa cum s-a aflat deja în 2002, şi cum se întâmplă cam peste tot, TEPCO ar fi falsificat în jur de 30 de rapoarte întocmite în urma unor inspecţii prin care se constatau fisuri sau coroziuni la anvelopele reactoarelor nucleare, în care se includ şi cele de la Fukushima. Din această cauză, conducerea TEPCO a demisionat, iar mai multe reactoare au fost închise. AIEA ar fi arătat, în 2009, că reactoarele nucleare japoneze nu pot rezista decât unor cutremure de maximum 7 grade. Guvernul japonez a construit, în urma acestei constatări, un centru de răspuns la urgenţe la Fukushima.

O parte dintre inginerii constructori ai reactoarelor respective au protestat cerând remedierea deficienţelor pe care le-au constatat. Ca urmare, General Electric au făcut modificări la reactoare şi a ranforsat cuva de oţel care adăposteşte miezul (nucleul) reactorului.

Autoritatea Nucleară Franceză (ASN) arată că, din cele 55 de reactoare nucleare care funcţionează în Japonia, 11 reactoare şi patru centrale, care sunt situate în nord-estul ţării, au fost afectate de cutremurul de la 11 martie produs la orele 05h46m23s UTC.

Din cele şase reactoare nucleare cu apă fierbinte (RAF) de la Fukushima I Daiichi, trei erau în serviciu în momentul în care s-a produs seismul. Sistemul de securitate a intrat imediat în mod automat în funcţiune şi le-a oprit. Căderea sistemului de aprovizionare cu energie electrică (din cauza cutremurului) a provocat însă o oprire prelungită a sistemului pompelor de răcire, iar echipele tehnice au încercat să folosească alimentarea de siguranţă. Dacă catastrofa seismică s-ar fi oprit aici, accidentul putea fi, poate, rezolvat rapid, prin punerea în funcţiune a sistemului de siguranţă.

S-a declanşat însă tsunami, iar un val de 14 metri a lovit puternic cele două centrale, construite pentru a rezista la valuri de 5,7 metri (Fukushima Daiichi) şi, respectiv, 5,2 metri (Fukushima Daini). Au fost astfel  avariate pompele circuitului secundar, iar sistemul de răcire a fost grav afectat.

O oră mai târziu, la Fukushima I, se opresc brusc grupurile diesel de siguranţă, din cauza inundaţiilor. Reactoarele 1 şi 2 de la Fukushima I au probleme grave de răcire. Se încearcă folosirea unor generatoare mobile de urgenţă, dar nu pot fi conectate din lipsa cablurilor apropriate.

În reactorul 1, presiunea creşte odată şi jumătate faţă de cea normală. Presiunea circuitului de răcire este uşurată prin deschiderea supapelor de suprapresiune, dar cea din incinta reactorului creşte, în câteva ore, de la 400 kPa la 840 kPa.

La 12 martie, orele 15.36, se produce o explozie la reactorul nr. 1, la 14 martie, orele 11.01, se produce o explozie şi la reactorul nr. 3, iar la 15 martie, orele 06.10, se produce o explozie şi la reactorul nr. 2. La 15 martie orele 09.38, se produce acelaşi lucru şi la reactorul nr. 4.

În după-amiaza zile de 16 martie, agenţia japoneză de securitate nucleară situează accidentul, pe scala 1-7, la nivelul 4.  Alte agenţii îl situează între 5 şi 6.

Evenimentul nu are amploarea celui de la Cernobîl, dar problemele sunt departe de a fi sunt rezolvate. Munca echipelor de lucrători, de pompieri, de aviatori etc. este eroică. Se încearcă folosirea tuturor mijloacelor posibile (elicoptere, maşini de pompieri etc.) pentru a asigura răcirea reactoarelor şi a evita noi explozii care ar duce la împrăştierea în atmosferă a particulelor radioactive.

Pe 18 martie, agenţia de securitate nucleară japoneză transmite la AIEA o reevaluare a clasamentului. Reactorul 1 – nivelul 5. Reactoarele 2 şi 3 – nivelul 5.

Explozia clădirii care adăposteşte piscina de combustibil uzat a reactorului 4 este considerată de nivelul 3.

Reactoarele sunt construite în aşa fel încât, în caz de cutremur sau de alte accidente, să se oprească automat. Reacţia în lanţ este stopată, dar reactorul trebuie să fie în continuare răcit pentru a evacua temperatura produsă de procesul de fisiune (pastilele de uraniu sau plutoniu continuă să se dezintegreze timp de câteva ore sau de câteva zile). După ce se opreşte reacţia, miezul reactorului continuă să degaje 7 % din puterea sa termică nominală. Cu timpul, această căldură reziduală se diminuează, datorită sistemelor de răcire. Circuitele auxiliare de apă asigură această diminuare, cu condiţia să existe curent electric care să permită funcţionarea pompelor. Or tocmai aceste pompe, ca şi întregul sistem de siguranţă şi de securitate au fost afectate de tsunami, pentru că le-au fost distruse sau avariate sursele de energie. La fel şi grupurile diesel.

Dacă reactorul nu poate fi răcit, iar volumul de apă se diminuează, este posibil să se ajungă la fuziunea miezului reactorului. Punctul de fuziune al combustibilului este aproximativ 2.800 grade C, în timp ce tecile (ţevile) din zirconiu se deteriorează la 830 de grade şi se rup la 1.200 de grade. Capsula (ţeava) de zirconiu în care sunt introduse pastilele de combustibil fuzionează la 1.600 de grade.

Efectele deteriorării sau distrugerii sistemului de răcire al reactorului sunt prezentate în Tabelul nr. 1.


Denumirea efectului

Conţinut (consecinţe)

Explozie mecanică Prima consecinţă este aceea că apa de răcire se evaporă, ceea ce provoacă o creştere a presiunii vaporilor care poate avaria instalaţia
Poluare radioactivă Temperatură creşte, ţevile de combustibil de pot deteriora, eliberând produsele de fisiune care se răspândesc în atmosferă odată cu vaporii, contaminând radioactiv mediul şi oamenii
Producere de hidrogen şi explozie chimică Tuburile de combustibil, nerăcite, ajung la temperaturi de câteva sute de grade. Zirconiul, din care sunt construite aceste tuburi, intră în reacţie cu apa şi formează oxidul de zirconiu şi hidrogen. Hidrogenul se amestecă cu vaporii de apă şi se acumulează în partea superioară a circuitului primar. Când întreaga cantitate de apă se transformă în vapori, temperatura se ridică la 1200 de grade, formând, împreună cu hidrogenul, un amestec exploziv. Explozia poate distruge fie anvelopa, fie cuva reactorului, fie pe amândouă.
Fuziunea nucleului Coriumul[7] poate migra în reactor, acumulându-se în zonele inferioare, generând un risc de accident de criticitate dacă barele de control nu mai pot funcţiona. Pentru a se preveni acest lucru, în apa de răcire este pusă o anumită cantitate de acid boric care absoarbe plusul de neutroni  şi diminuează reactivitatea miezului.
Întreţinerea reacţiei nucleare Poate avea lor, în acest condiţii, un accident de criticitate[8] ce poate duce la o explozie. Nu la o explozie nucleară de tipul unei bombe nucleare, desigur, pentru că nu sunt întrunite condiţiile, cantitatea de combustibil nuclear fiind cu mult sub masa critică, coriumul fiind imediat dispersat prin energie unei noi reacţii în lanţ.

Tabelul nr. 1 Efecte ale deteriorării sau distrugerii sistemului de răcire la Fukushima

În timpul accidentului de la Cernobîl, s-au cumulat două situaţii grave: explozia hidrogenului care s-a acumulat în reactor şi incendiul produs la moderatorul de carbon, propriu acelui timp de reactor. Această dublă explozie a făcut posibilă formarea unui nor radioactiv care a generat efectele pe care le ştim.  Într-un RAF, moderarea neutronilor este asigurată de apă, deci incendierea şi explozia moderatorului de carbon nu este posibilă, pentru că un astfel de moderator nu există. De unde rezultă că la Fukushima nu se poate produce o explozie de tipul celei de la Cernobîl.

Piscinele de interpunere, specifice RAF, servesc, deopotrivă, pentru răcirea elementelor radioactive uzate, care merg la reciclare sau pentru a fi depozitate, şi, pe de altă parte, car barieră pentru radiaţia pe care aceste elemente o emit. Temperatura apei în această piscină trebuie controlată. Ea este menţinută la cel mult  25º C, ceea ce presupune o răcire continuă. O defecţiune în sistemul de reciclare a apei exterioare pentru răcirea unei piscine de interpunere pentru combustibilul uzat antrenează, după un anumit interval de timp, procesul de evaporare (0,4 litri pe secundă şi pe megawatt, ceea ce duce la rămânerea barelor de combustibil în afara apei (piscina se află în afara incintei anvelopate) şi la răspândirea materialului radioactiv în atmosferă. Dacă se ajunge la o astfel de fază (prin evaporarea apei din piscine), gradul accidentului nuclear poate atinge nivelul 7, adică nivelul celui de la Cernobîl.

Şi încă ceva. Reactoarele de la Fukushima sunt răcite cu apă de mare, ceea ce accentuează procesele corozive şi creează premisa unor depuneri de sare pe vane, ceea ce ar îngreuna procesul de control din cadrul

Urmări sanitare

Accidentul de la Fukushima este considerat – cel puţin, de media – ca fiind cel mai grav după cel produs în 1986 la Cernobîl.

În ziua de 12 martie, au fost răniţi patru muncitori, ca urmare a exploziei de la reactorul nr. 1 (cel mai vechi şi cel mai puţin performant) şi încă trei accidentaţi. Se pare că, până la acea dată, au fost iradiate nouă persoane din incinta afectată. Încă un mort şi un rănit. Pe 13 martie, au fost răniţi încă trei lucrători. Pe 14 martie, ca urmare a celor două explozii produse, în dimineaţa zilei, la reactorul nr. 3 de le Fukushioma 1, au fost raportaţi şapte dispăruţi, şase fiind soldaţi, şi trei răniţi.

AIEA, pe 16 martie, face o listă în care sunt cuprinse 17 persoane rănite şi şase spitalizaţi. Doi poliţişti au fost decontaminaţi şi pompierii au fost trecuţi sub observaţie.

Situaţia radioactivităţii în zonă a fost şi este încă îngrijorătoare, dar nu va atinge nivelul celei generată de catastrofa de la Cernobîl.

Zona roşie. Peste 2mSv/h. Sâmbătă, 19 martie, în urma măsurătorilor, s-a constata un nivel de radioactivitate de o mie de ori superior celui normal în sala de control a reactorului nr. 1, după cum afirmă agenţia de presă Kyodo care citează o comisie de securitate. Şi celelalte trei săli de control sunt considerate ca fiind iradiate, ceea ce limitează prezenţa operatorilor.

Pe 16 martie, în jurul orelor 16.00 (ora locală), nivelul de radioactivitate de la Fukushima I Daiichi era de 1500 mSv/h (milisilverti pe oră), ceea ce a făcut ca să nu mai fie posibilă folosirea elicopterelor pentru largarea apei de răcire. AIEA afirmă că, între unităţile 3 şi 4 nivelul de radiaţii era de 400 milisilverţi. Limita de expunere a unui muncitor, în unele ţări este de 20 de milisilverti pe an. În situaţii excepţionale, expunerea poate fi de 100 de milisilverti. Un lucrător care se expune la 250 de milisilverti riscă un cancer letal.

Zona galbenă. Este situată între 0.025 şi 2mSv/h. În ziua de 12 martie, nivelul de radioactivitate a fost foarte ridicat în toată zona: până la 1mSv/h până la 2km de centrală. După 12 ore, acesta a scăzut la 0,040 mSv/h, iar pe 15 martie, TEPCO a anunţat 8 microSv7h.

Zona verde. De la 7.5 µSv/h la 25 µSv/h. Ministerul Ştiinţelor din Japonia a anunţat că, la 30 km nord-est de accident, nivelul de radiaţie era de 0,17 mSv7r, ceea ce corespundea unei zone autorizate n unele ţări (Franţa, spre exemplu).pentru un lucrători din domeniul nuclear.

Potrivit oficialilor japonezi, au fost lansate cantităţi de radiaţii în atmosferă.

La ora la care încheiem aceste rânduri, situaţia de la CNE Fukushima este departe de a fi rezolvată. Nu putem însă să nu remarcăm efortul extraordinar al acestor oameni, loviţi atât de crunt de soartă.

Caracteristica unor măsuri umanitare urgente

După ce TEPCO a avertizat asupra acestei urgenţe tehnice, guvernul japonez a stabilit, în ziua de 11 martie, pe o rază de trei kilometri din jurul Centralei Nucleare Electrice (CNE). În ziua următoare – pe 12 martie – zona este extinsă la 10 km. Premierul japonez Naoto Kan cere el însuşi celor 45.000 de riveranisă se îndepărteze imediat de centrala Fukushima I, afectate de cutremur şi de tsunami.

Către seara zilei de 12 martie, raza de evacuare este extinsă la 20 km. Pe 13 martie, la orele 05.10, peste 30.000 de persoane sunt evacuate de la domiciliul lor din nordul Japoniei pe o rază de 10 km, iar 110.00 pe o rază de 20 km.

Pe 17 martie, se iau măsuri pentru o eventuală evacuare a populaţiei de pe o rază de 70 km.

Iniţial (înainte de evacuare), li s-a recomandat cetăţenilor să rămână acasă, să etanşeizeze ferestrele şi uşile, să nu folosească aerul condiţionat şi să folosească măşti, batiste sau şerveţele umede şi să nu bea apă de la robinet. Concomitent, s-a început distribuirea de capsule de iod, pentru prevenirea cancerelor de tiroidă, întrucât se semnalase prezenţa în jurul reactoarelor afectate a Cesiului 137 şi Iodului 131, substanţa radioactive. « Local Emergency Response Headquarter » a emis o directivă pentru administrarea de iod persoanelor evacuate pe o rază de 20 km, sub autoritatea guvernatorilor de prefecturi şi primarilor localităţilor respective.

Pe o zonă de 20 de kilometri, traficul aerian este restricţionat, inclusiv cel al elicopterelor folosite pentru răcirea reactoarelor avariate.

Indivizii care au acumulat o doză de 6000 cpm (ulterior, pragul este ridicat la 100.000 counts per minut.

Pe 15 martie, au fost examinate 150 persoane susceptibile de a fi contaminate, iar 23 de persoane au fost decontaminate.

Aceste activităţi au continuat şi în zilele următoare.

Concluzii

Lucrările pentru rezolvarea problemelor la centrala Fukushima ar putea dura mai mult de o lună, după aprecierea TEPCO. Valurile care au lovit cele şase reactoare ale centralei nucleare electrice au fost de 14 metri. Sistemul de răcire a fost grav avariat, iar unele dintre barele de combustibil care s-au supraîncălzit au început să emită fum radioactiv. Gradul de periculozitate este în momentul de faţă 5. S-ar putea însă să fie ridicat la 6, pe o scală de la 0 la 7 (de nivel 7 a fost accidentul nuclear de la Cernobîl). În total, până la această dată (24 martie), au fost expuşi radiaţiei peste limitele superioare, 17 lucrători.

Continuă scăpările periodice de substanţă radioactivă de la cele patru reactoare nucleare cel mai grav afectate de accident. Acestea contaminează alimentele şi apa din regiunea Tokyo unde trăiesc 35 de milioane de locuitori şi chiar zone din afara ţării, din străinătate. S-au interzis vânzările de lapte şi legume în patru prefecturi din jurul centralei Fukushima. De asemenea, s-a recomandat ca apa de la robinete să nu fie consumată de copii în 12 localităţi din jurul capitalei. Ministerul sănătăţii a intensificat controlul asupra peştilor şi moluştelor din zona de ocean aferentă centralei nucleare.

Pericolul radierii nucleare se extinde pe toată planeta. Numărul străinilor care părăsesc Japonia a ajuns la 20.000 de persoane între 11 şi 22 martie. Statele Unite, Australia, Canada, Rusia, China, cele 27 de ţări ale Uniunii Europene şi alte ţări au impus control sanitar asupra produselor care provin din nord-estul Japoniei.

În nord-estul ţării este rece. Uneori, ninge. Echipele de salvare continuă să înhumeze sute de corpuri după ce sunt identificate de către familii. Nu sunt incinerate, din cauze lipsei de carburant. Bilanţul provizoriu al acestei tragedii era, vineri, 18 martie, de 10.035 morţi confirmaţi şi 17.443 dispăruți. Catastrofa ar putea costa în jur de 140 de miliarde de euro. Japonia este cea de a treia putere economică a lumii. Această catastrofă este, după estimările băncii americane Goldman Sachs, cea mai costisitoare catastrofă naturală din lume.[9]

Drd. Cristian RĂDULESCU


[1] Cifra 11 pare să intre in istoria catastrofelor începutului de mileniu. Pe 11 martie 2004, au fost declanşate atacurile teroriste de la Madrid, iar pe 11 septembrie 2001 cele din Statele Unite…

[3] Din câte se ştie, au avut loc fuziuni interioare la unele reactoare  nucleare în unele submarine ruseşti. Singurele accidente de acest gen cunoscute la produs în 1979. Au avut loc însă mai mult fuziuni interioare parţiale, astfel : 4 reactoare de la Centrala Nucleară de la Fukushima Daiichi, din Japonia, în 2011 ; Centrala Saint-Laurent din Franţa, în 1969 şi 1980 ; Centrala Lucens din Elveţia, în 1969 ; Chaperlcross, Dumfries şi Galloway, din Anglia, în 1967 ; Enrico Fermi Nuclear Generating Station, din Statele Unite, în 1966 ; Santa Susana Field Laboratory, din Statele Unite, în 1959 ; Windscale, Sellafield, din Anglia, în 1957, EBR-I din Statele unite, în 1955 ; NRX, din Canada, în 1952.

[4] Cele două centrale nucleare electrice (Fukushima I Daiichi şi Fukushima II Daini)  au fost construite de Tokyo Electric Power Company (TEPCO), una dintre cele zece companii de electricitate din Japonia,

[5] MOX (Mixed oxide). Amestec de plutoniu si uraniu natural sau uraniu sărăcit, care se comportă similar cu uraniul îmbogăţit (nu identic). Combustibilul MOX este o alternativă la combustibilul cu uraniu slab îmbogățit (LEU) folosit în reactoarele cu apă uşoară care predomină actuala generaţie de CNE. Utilizarea combustibilului MOX aduce un surplus de plutoniu obținut prin transmutație. Reprocesarea curentă a combustibilului din CNE pentru a fabrica combustibil de tip MOX are loc în Anglia, Franța, în Rusia, India si Japonia. China are planificat sa dezvolte reactori rapizi reproducători şi, respectiv, tehnologii de reprocesare. (http://www.scritube.com/stiinta/fizica/COMBUSTIBILI-NUCLEARI72234.php)

[6] Zirconiul este un material fiabil şi pur, care nu absoarbe câmpuri de energie, ceea ce asigură neutronului o traiectorie precisă, făcând posibilă reacţia în lanţ.

[7] Coriumul (core-inimă) reprezintă magma rezultată din fuziunea (topirea) elementelor unui reactor nuclear (combustibil nuclear, elemente de asamblaj combustibile şi diverse elemente ale nucleului cu care intră în contact), la aproximativ 3000 °C, prezentând pericolul răspândirii particulelor radioactive dincolo de incimntă.

[8] Un accident de criticitate este un accident nuclear provocat de o reacţie nucleară în lanţ produsă în mod involuntar şi necontrolabilă.

POSIBILE EFECTE GEOPOLITICE ALE NOII CRIZE ARABE

Posted in Fără categorie by issdc on Aprilie 4, 2011

Abstract

Anul 2011 a pus din primele zile comunitatea internațională în fața unor provocări neprevăzute. Dezastrele în cascadă din Japonia, a treia economie a lumii, ca și evenimentele din Nordul Africii și Orientul Mijlociu, importanți producători și furnizori de hidrocarburi, provoacă pierderi în toate colțurile lumii.
Situația rămâne, în continuare, foarte gravă, iar incertitudinile privind perspectivele economiei mondiale devin tot mai mari.

Cuvinte-cheie: Orient, Libia, revoltă, atacuri, supraveghere, preţ, petrol, criză

1. Preliminarii

Parcă s-a dat startul inflamării Nordului Africii, Orientului Apropiat şi Orientului Mijlociu. După o posibilă stabilizare relativă a situaţiei în Irak, ofensiva din toamnă din Afganistan, se părea că, în mare măsură, conflictualitatea Arcului de Foc poate fi menţinută la un nivel controlabil sau, în orice caz, gestionabil. Dar, aproape instantaneu, nordul Africii a luat pur şi simplu foc. Se pare că asistăm la un final sângeros al regimurilor totalitare. Iată că populaţia ţărilor arabe nu este cramponată în sloganuri care să perpetueze la infinit regimurile autocrate, ci acţionează cam în aceeaşi măsură în care au acţionat populaţiile din ţările Europei de Est, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea împotriva regimurilor autoritare comuniste. Este, oare, rândul lumii arabe să de debaraseze de astfel de regimuri, sau avem de-a face cu jocuri geopolitice greu de explicat şi de analizat? Este, oare, mâna Occidentului care, în felul acesta, doreşte să implementeze guverne şi regimuri favorabile lui? Dar situaţia politică şi strategică nu prevestea astfel de intenţii. Politica europeană de vecinătate, parteneriatul Euromed, parteneriatul european cu Orientul Mijlociu, politica energetică a Uniunii Europene semnalau o evoluţia aproape lineară a relaţiilor cu ţările Maghrebului, cu cele Ale Orientului Mijlociu şi Apropiat. Concentrarea efortului NATO şi al UE pentru rezolvarea situaţiei din Afganistan dădea impresia că wefortul gestionării crizei se centrează pe acea zonă şi nu pe nordul Africii. Şi totuşi, realitatea a introdus noi ecuaţii în zona conflictualităţii esenţiale a epocii în care trăim. Spunem acest lucru, întrucât ţările în care s-au produs şi se produc astfel de revolte nu sunt nici sărace, nici aduse în sapă de lemn de regimuri incompetente, ci, dimpotrivă, unele dintre ele – Egipt, Libia, Tunisia – au cunoscut chiar evoluţii favorabile şi, mai ales, relaţii destul de bune cu lumea Occidentală. Este limpede că avem de-a face cu o mişcare foarte complexă, care prevesteşte mari schimbări în configuraţia geopolitică a zonei.
Inspirat parcă de revoltele care au demis președinții din Tunisia și Egipt, Maghrebul și Orientul Mijlociu continuă să se confrunte cu un val de contestare socială și politică fără precedent reprimat, adeseori, sângeros de regimurile autoritare aflate la putere de zeci de ani.
În zonă, domnește neliniștea, iar valul de revolte populare din nordul Africii şi Orientul Mijlociu a provocat temeri legate de probleme de aprovizionare cu petrol, al cărui preţ a urcat rapid la peste 100 de dolari pe baril, ceea ce va crea un efect în lanţ aglutinat la criza actuală care încă nu şi-a epuizat energia. Analiştii avertizează că preţul petrolului s-ar putea va menţine la peste 100 de dolari pe baril şi în 2013. Din acest motiv, a apărut îngrijorarea că preţul mare al energiei va alimenta inflaţia, cu impact asupra cheltuielilor de consum şi implicit asupra redresării economiei mondiale. Cu alte cuvinte, lanţul de revolte din nordul Africii ar putea prelungi şi chiar amplifica efectul crizei actuale şi al efectului de criză.
Franţa, principala forţă politică şi diplomatică din spatele proceselor care au dus la operaţiunile militare împotriva Libiei lui Kadhafi, a recunoscut, oficial, Consiliul naţional al opoziţiei ca reprezentant al poporului libian și a făcut presiuni şi lobby în favoarea adoptării Rezoluţiei 1973 care autorizează folosirea „tuturor mijloacelor necesare” pentru a opri uciderea civililor în Libia. De fapt, președintele Sarkozy este cel care a anunţat lumii declanşarea atacurilor. Franța va conduce astfel o coaliție care spera că bombardamentele aeriene ar fi de-ajuns ca Muammar Gaddafi să plece și să lase ușa deschisă democrației.
De asemenea, Franța s-a opus în mod constant ca operaţiunile militare să fie coordonate de NATO, iar jurnaliştii francezi au încercat să explice care sunt motivele pentru care cancelarul german Angela Merkel a decis să nu-şi implice ţara în războiul împotriva Colonelului Gaddafi.
Decizia Națiunilor Unite, care a permis acțiunea forțelor aliate în Libia pentru a proteja civilii, a exclus instaurarea unei ocupații străine, dar a cerut să se facă tot posibilul pentru a se atinge scopul fixat. Deși Statele Unite s-au opus, în cele din urmă, au acceptat folosirea forţei pentru impunerea unei zone de excludere aeriană. De asemenea, Uniunea Europeană, printr-o declarație semnată de președintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, și Inaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe, Catherine Ashton, a afirmat susținerea deplină a Rezoluției 1973, adoptată de Consiliul de Securitate al ONU cu privire la situația din Libia. La fel și țările participante la summit-ul privind Libia, din 19 martie, desfășurat la Paris.
La 19 martie, coaliția internațională, în frunte cu Statele Unite, Franța și Marea Britanie, a trecut la ofensivă, bombardând, din aer și de pe mare, obiective militare libiene. Dintre țările arabe, numai Qatar și Emiratele Arabe Unite au aderat la operațiune. China şi Moscova îşi au propriile lor viziuni şi temeri faţă de revoluţiile din lumea arabă.

2. În Orientul Mijlociu și Africa de Nord lucrurile nu vor reveni prea curând la normal

Situația explozivă actuală din Libia (violenţele comise împotriva libienilor au „revoltat” o lume întreagă!), tensiunile care par să revină în Tunisia și Egipt, atmosfera de revoltă tot mai pregnantă din Kuweit, precum și contestarea actualei puteri din Yemen sunt tot atâtea dovezi că, în Orientul Mijlociu și în Africa de Nord, lucrurile nu vor reveni prea curând la normal , iar trendul pare să ducă și către alte zone mai sensibile ale regiunii, cum ar fi Arabia Saudită şi teritoriile palestiniene.
Pe fondul intervenției aeriene din Libia a Franței, Statelor Unite și Marii Britanii, în mai multe țări din Africa de Nord și din Orientul Mijlociu, au continuat mișcările de protest, iar în Egipt s-a încheiat prima etapă a tranziției la o guvernare civilă după înlăturarea de la putere a lui Hosni Mubarack, odată cu referendumul constituțional convocat din inițiativa autorităților militare.
Totuși, Liga Arabă, care, inițial, ceruse ONU impunerea unei zone de interdicție aeriană, avea să critice, prin vocea secretarului său general, raidurile aeriene asupra teritoriului libian la numai 24 de ore după aprobarea concluziilor summitului de la Paris, din 19 martie, care a dat undă verde acestei intervenții. Pentru că, declara Amr Moussa, „Ceea ce se întâmplă în Libia diferă de obiectivul de impunere a unei zone de excludere aeriană, iar ceea ce dorim noi este protecția civililor, nu bombardarea lor” . O poziție apropiată, dar mult mai tranșantă, a fost adoptată, la Nouakchot, de Comitetul Uniunii Africane, care, dezbătând situația din Libia, respinge ”orice intervenție militară străină oricare ar fi forma ei”. De aici și întrebarea: Se prefigurează neînțelegeri în interiorul lumii arabe cu efecte imprevizibile? Forţele NATO şi ale ţărilor care-şi asumă intervenţia în sprijinul populaţiei civile au depăşit cumva limitele şi spiritul Rezoluţiei 1973? S-au transformat cumva într-un „sprijin aerian” pentru forţele rebele înarmate? Urmează, cumva, această intervenţie, linia celei din 2003 din Irak?
Deși revolta se extinde și poate să destabilizeze Bahrein, Algeria, Oman, Iordania, Yemen și, într-un final, Arabia Saudită, încă nu știm care va fi situația din Orientul Mijlociu. Dar consecințele pot fi dramatice.
Deocamdată, este cert este că operaţiunea militară ”Odysey Dawn” (Zorii Odiseii) lansată contra regimului libian de coaliţia internaţională ” l-a pus pe Gaddafi în defensivă. Este clar că oamenii care au ieşit în stradă şi rebelii înarmaţi contestă regimul Gaddafi, iar aceste nu mai are zile multe. Nimeni nu se poate lupta azi cu voinţa comunităţii internaţionale, mai ales când aceasta sprijină un efort îndreptăţit. Dar situaţia din Libia, ca şi cea din fosta Iugoslavie, în care libienii se luptă între ei cu arme de foc, va produce multă suferință pentru libieni. Dacă, într-adevăr, o parte însemnată dintre libieni sunt alături Gaddafi și ”întreaga Libie se va revolta” , cum se afirmă la posturile de televiziune controlate de forţele dicatorului, atunci vom avea de-a face cu o situaţia extrem de grea.
Cum, în viziunea lui Kadhafi, ” nu mai este vorba de o chestiune internă” ci de o ”agresiune”, dictatorul care conduce Libia amenință Occidentul cu un război lung, și crede că toate popoarele lumii vor fi alături poporul libian . Mai ales că Rusia și China, ambele membre cu drept de vot în Consiliul de Securitate al ONU, au criticat intervenția militară, iar liderul Ligii Arabe a criticat bombardamentele coaliției internaționale care, în opinia sa, se îndepărtează de ”scopul privind impunerea unei zone de interdicție aeriană”.
În consecință, Libia (este vorba de Libia condusă de Gaddafi) consideră nulă Rezoluția 1.973 a Consiliului de Securitate al ONU. Intervenţia militară nu se efectuează în sprijinul guvernului, ci pentru limitarea acţiunilor lui şi protecţia populaţiei.

3. Protejarea populaţiei, salvarea de vieţi

Pentru Statele Unite, apărătoare a drepturilor omului, intervenția militară în Libia a salvat „nenumărate vieți”. Este opinia președintele american Barak Obama, care a motivat intervenția militară în Libia prin obligația Statelor Unite de a împiedica ”potențiale masacre”, refuzând să mai aștepte imaginile măcelului. Motivația președintelui american este clar exprimată printr-o declarație oficială. ”
Totuși, pe tema operațiilor militare din Libia, președintele american a fost criticat de mai mulți membri ai Congresului. Între aceștia, deputatul democrat Michael Honda care consideră că bombardamentele din Libia ar transmite lumii mesajul că ”democrația americană este profund disfuncțională”, întrucât numai Congresul este abilitat să declare război aşa cum prevede legea fundamentală. Şi republicanul Candice Miller, membră a Comisiei pentru siguranța internă a Camerei Reprezentanților a catalogat drept ”foarte deranjantă și inacceptabilă” hotărârea președintelui de a acționa în Libia fără un consimțământ oficial din partea Congresului SUA .
Alți doi congresmeni americani, Timothy V. Johnson (Illinois) și Justin Amash (Michigan), au introdus un document în Camera Reprezentanților prin care vor să împiedice ca Statele Unite să mai efectueze raiduri aeriene în Libia, dacă ele nu sunt autorizate de Legislativul de la Washington , deoarece, susțin ei, președintele Barack Obama nu are „autoritatea constituțională de a lansa atacuri militare în afară de cazul în care există o amenințare iminentă la adresa țării”. Este vorba de un document care urmărește să blocheze fondurile necesare pentru atacurile în Libia. Cheltuielile Statelor Unite de la începutul operațiilor militare în Libia se ridică la aproximativ 550 milioane de dolari , din care două treimi ar reprezenta numai costul munițiilor folosite.
O poziție similară a adoptat și democratul Dennis Kucinich. Acesta a afirmat că liderul de la Casa Albă „a acționat împotriva Constituției” . Pentru că așa-numitul The War Powers Act le cere liderilor de la Casa Alba să informeze Congresul că urmează să deplaseze trupe americane în străinătate în 48 de ore și să îi ceară aprobarea în 60 de zile.
Asigurându-i, pe unii critici pentru atacul asupra Libiei, că nu se va repeta scenariul din Irak, liderul american s-a declarat convins, că Muammar Kaddafi va ceda „până la urmă” presiunilor militare şi diplomatice şi va părăsi puterea. Mai ales după implicarea NATO în operațiunea din Libia.
Totuși, Muammar Kadhafi, ale cărui forţe sunt ţinta bombardamentelor coaliţiei internaţionale, ar putea recurge la terorism împotriva Occidentului dacă rămâne la putere. Probabil, această eventualitate reprezintă un argument pentru care preşedintele american nu exclude nici înarmarea opoziţiei . Și chiar consideră că trebuie să o facă.
Dar dacă operaţiunea în curs nu slăbeşte suficient regimul libian, iar neînțelegerile din interiorul lumii arabe devin și mai vizibile?

4. Rezultatul conferinţei internaţionale de la Londra

Situaţia din Libia a fost subiectul principal și la ultima conferinţă internaţională de la Londra, din 29 martie 2011, la care au lua parte statele Alianţei Nord-Atlantice şi ale Uniunii Europene, precum şi alte ţări din regiune, reprezentanţi ai diferitor organizaţii internaţionale, printre care şi Naţiunile Unite.
Discuțiile s-au concentrat asupra evoluţiilor din Libia, în urma summit-ului de la Paris, desfăşurarea operaţiunilor militare lansate pe 19 martie, şi eficienţa regimului de sancţiuni aplicate acestei ţări. Aceeași atenție s-a acordat situaţiei politice din Libia, după ce liderul Muammar Gaddafi va renunţa la putere. Statele Unite, au fost reprezentate de secretarul de stat Hillary Clinton.
Principala concluzie asupra căreia s-a convenit în unanimitate a fost aceea că Libia nu are viitor, atât timp cât Gaddafi va fi la putere sau va încerca să se agaţe de ea. Gaddafi şi regimul său au pierdut orice legitimitate şi ar trebui să dea socoteală pentru actele lor. Mai mult, există o presiune internaţională mare pentru ca el să plece .
Chiar dacă Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nu prevede acest lucru. Barack Obama s-a declarat convins că Muammar Gaddafi va ceda „până la urmă” presiunilor militare şi diplomatice şi va părăsi puterea, dar nu a exclus înarmarea opoziţiei, dacă operaţiunea în curs nu slăbeşte suficient regimul libian
Pe cale de consecință, o atenție aparte s-a acordat situaţiei politice din Libia, după ce liderul Muammar Gaddafi va renunţa la putere.

5. Ar putea Muammar Kadhafi recurge la terrorism împotriva Occidentului dacă rămâne la putere?

În replică la intervenţia internaţională autorizată de ONU pentru a apăra populaţia, liderul libian Muammar Gaddafi (Kadhafi), ale cărui forţe sunt ţinta bombardamentelor coaliţiei internaţionale, ar putea recurge la terorism împotriva Occidentului dacă rămâne la putere. Este un avertisment fără reținere venit și din partea senatorului american Carl Levin, președintele Comisiei de apărare, care l-a acuzat de mai multe ori pe Muammar Kadhafi că este responsabil nu numai pentru atentatul de la Lockerbie, din decembrie 1988, care a vizat un avion al companiei americane Pan Am, ci şi pentru alte atacuri împotriva unor cafenele din Germania. Și, potrivit senatorului american citat de Mediafax, atâta timp cât este la putere, iar forțele sale sunt ținta coaliției internaționale conduse de NATO, există suspiciunea că ”va susține acte de terorism” și ”nimic nu-l va împiedica” de acum să recurgă la terorism și luări de ostatici . Pe cale de consecință, ”este important să fie înlăturat” .
Dar care este adevărata putere a lui Kadhafi? Și în ce măsură ar mai putea el să transforme Mediterana într-un câmp de luptă? Seif al-Islam Kadhafi, fiul colonelului libian, a exclus posibilitatea atacării avioanelor civile deasupra Mării Mediterane. Mai mult, în ciuda propagandei oficiale a regimului de la Tripoli, Kahdafi nu are susținerea poporului.

6. Cât de important este petrolul, în tot acest context?

Deși intervenția militară în Libia a fost motivată prin obligația de a împiedica potențiale masacre, ea riscă totuși să prelungească un numai lipsa de activitate de la marile exploatări petroliere din această țară, dar și să genereze represalii ale regimului lui Muammar Kadhafi împotriva activelor companiilor energetice străine.
Cert este că războiul din Libia – țară care ocupă locul 16 într-un top al celor mai mari producători de petrol din lume, fiind cotată cu 2% din producția globală, adică 1,6 milioane de barili/zi –, a redus producția acestei țări cu două treimi, până la 400.000 de tone pe zi, obligând Organizația țărilor exportatoare de petrol (OPEC) să ia masuri pentru echilibrarea pieței. Or, creșterea prețurilor la petrol pe piața mondială, înseamnă un pericol real pentru piața petrolului. Chiar, dacă, în pofida tensiunilor din Orientul Mijlociu şi a evenimentelor din Japonia, petrolul nu s-a scumpit în mod exagerat, menținându-se încă în limitele unui coridor „de pericol”, în sensul că nu există motiv de panică, Organizația țărilor exportatoare de petrol (OPEC) ar putea revizui cotele de producție în cazul în care prețul țițeiului va sări de 120 $/baril . Acest lucru este posibil, cu atât mai mult cu cât OPEC nu a modificat cotele de la sfârșitul anului 2008. Nu le-a modificat, dar nici nu le respectă.
Așadar, cât de important este petrolul, în tot acest context? Prețul petrolului a trecut de 105 dolari pe baril din cauza protestelor, iar experții spun că piața este deja dominată de speculanții care provoacă, de fapt, creșterea prețurilor și care pot, prin urmare, împinge lucrurile în orice direcție doresc.
Se pune încă o întrebare tranşantă: În urma acestor evenimente, se va realiza, oare, proiectul Marelui Orient Mijlociu democratic şi prosper, ţările lumii arabe beneficiind de efectele benefice ale civilizaţiei democratice, cum este de aşteptat, sau conflictualitatea zonei va cunoaşte o nouă escaladare?

7. În loc de concluzie

Dacă intervenția coaliției în Libia este sau nu mânată de „foamea de petrol”, contează mai puțin decât faptul că nu se întrevede o rezolvare rapidă a conflictului. În acest timp, piețele sunt departe de a se calma. Este o lecție care ar fi trebuit învățată în Irak . Pentru că întrebările rămân: Este pregătit Occidentul, care se alimentează cu petrol din această parte a lumii, pentru orice întorsătură a lucrurilor? Va încerca Rusia să ”capitalizeze” revoltele din Libia, Egipt, Bahrain, Algeria și Tunisia pentru a-și promova o imagine de furnizor de resurse energetice de încredere pentru Europa? Ar putea islamiștii să vină la putere în țările din Orientul Mijlociu și în Africa de Nord și să înceapă un război cu Israelul, principala rută pentru gazul din Qatar, după cum afirmă directorul general al Fundației pentru securitatea națională a energiei, Konstantin Simonov, sau această paradigmă geopolitică va fi favorabilă statului Israel?
Pe cale de consecință, o analiză tot mai serioasă și atentă după evenimentele din ultimele săptămâni din această zonă tot mai fierbinte și incertă devine stringentă. Preşedintele Băncii Mondiale (BM), Robert Zoellick, crede că aceste conflicte nu vor declanşa o nouă criză financiară mondială, ”efectul macroeconomic fiind mai mult asupra preţului petrolului, din cauza riscurilor şi incertitudinilor” . Cu alte cuvinte, evenimentele din această zonă ar avea doar un impact limitat la creșterea prețului petrolului. Totuşi, Nouriel Roubini, economistul care a prezis criza economică mondială care a izbucnit în 2008, apreciază că, dacă preţul unui baril de petrol ajunge la 140 de dolari, economiile dezvoltate vor reintra în recesiune, trăgând după ele întreaga lume .

Dr. Constantin-Gheorghe BALABAN

EFECTE INSECURITARE ALE ERUPȚIEI VULCANULUI EYJALJÖLL DIN ISLANDA

Posted in Dezastre, risc extrem by issdc on Mai 3, 2010

Islanda este o insulă situată în mijlocul Oceanului Atlantic, pe dorsala mediano-oceanică, pe zidul Atlanticului, la divergența dintre plăcile tectonice eurasiatică și americană. Este una dintre regiunile cele mai active din punct de vedere seismic din lume. Are peste 200 de vulcani și 600 de surse de apă fierbinte. Această realitate are implicații extrem de complicate și de complexe. Ea constituie deopotrivă, o ameninţare, dar şi o componentă a unui modus vivendi special, cu primejdiile, cu riscurile, dar şi cu avantajele sale. Desigur, Islanda profită de situație și folosește energia geofizică de pe această falie. Această energie geofizică produce electricitate, apă caldă şi ajută la funcţionarea unui  sistem de încălzire adecvat. Cu alte cuvinte, această situaţie ajută Irlanda să-şi realizeze, cu costuri mici, securitatea sa energetică. Însă erupţia vulcanului Eyjaljöll (sau Eyafjalla), situat în apropierea gheţarului Eyjafjallajökull, schimbă radical situaţia şi îi îngrijorează pe vulcanologi.[1]

După 189 ani

Acest vulcan este situat în sudul insulei, la 160 de kilometri sud-est de capitala Reykjavik. Este un strato-vulcan. Se compune adică din straturi de cenușă, de lavă şi de roci provenite din erupţiile anterioare. Actuala erupţie s-a declanşat în noaptea de sâmbătă, 20 martie 2010. Vulcanul, înainte de erupţie, era  acoperit cu o calotă de gheaţă (gheţarul Eyjafjallajökull), ca majoritatea teritoriului islandez. Muntele respectiv are o altitudine de 1.666 metri. Ultima erupţie s-a petrecut în 1821 şi a durat mai mult de un an.

Erupţia nu s-a produs în vârful vulcanului, ci pe un crater lateral, denumit Fimmvurduhals, situat la altitudinea de 1.100 metri, printr-o fisură cu o lungime de 800 metri… Înălţimea erupției a fost de peste 200 de metri, magma având o temperatură ceva mai mare de 1000 grade Celsius. Lava, răcindu-se, se transformă în bazalt.

Această nouă erupţie a generat cel puţin patru pericole majore cărora li se asociază riscurile de rigoare ce se cer asumate:

– un nor vulcanic intens, compus din cenuşă vulcanică;

– emanaţie de gaze nocive, chiar mortale, îndeosebi pentru animale;

– inundaţii rezultate din topirea calotei de gheaţă care acoperă muntele;

– formarea unor aisberg-uri în urma exploziei care a fragmentat calota de gheaţă şi plutirea lor în derivă pe coastă.

Topirea foarte rapidă a calotei de gheaţă de pe muntele vulcanic generează un lahar[2] care va avea efecte dintre cele mai dramatice. Laharul produs de erupţia din 1985 a  vulcanului Nevado del Ruiz din Anzii Cordilieri a cauzat moartea a 25.000 de oameni.

În noaptea de 22 spre 23 martie, după erupţia vulcanului Eyjaljöll din Islanda, impactul dintre magma ieşită din fisură şi calota de gheaţă care acoperă muntele vulcanic s-a soldat cu o explozie. Aceasta, la rândul ei, a generat o trombă de apă, de vapori, de cenuşă şi de particule de magmă cu o înălţime de şapte kilometri. Analizele au arătat că magma este de origine bazaltică şi vine din profunzimi. Aceasta s-a amestecat cu depunerile silicoase din erupţia anterioară. Bucăţile mari de gheaţă desprinse în urma exploziei au ajuns în ocean, afectând securitatea navigaţiei şi mai ales pe cea a pescarilor islandezi.

Neîndoielnic, noile depuneri de lavă vor crea un nou munte. National Land Survey of Island aşteaptă deja sugestiile populaţiei în legătură cu numele pe care urmează să-l poarte acest nou munte.

Nu există încă un răspuns ferm în legătură cu efectele economice, ecologice şi de securitate pe care le are şi le va avea erupţia acestui vulcan. Se apreciază că, dacă activitatea vulcanului va înceta, nu se vor înregistra pierderi economice semnificative, în afară de cele pricinuite de perturbarea transporturilor aeriene, începând cu 15 aprilie şi, evident, de cele locale. În general, erupţiile vulcanice n-au avut efecte semnificative de durată asupra creşterii economice, nici asupra securităţii naţionale sau internaţionale. Totuşi, aceste efecte nu trebuie neglijate, întrucât fac parte din categoria acelor evenimente ce nu pot fi prevăzute cu precizie. Mai mult, în anumite condiţii, ele se pot amplifica sau genera lanţuri de efecte incontrolabile.

Cele mai afectat de o erupţie vulcanică, în afara suprafeţei de teren care se află în apropierea vulcanului, sunt, se pare, transporturile aeriene. Aşa s-au petrecut lucrurile şi în cazul acestei erupţii. Transportul aerian reprezintă 15-20% din totalul comerţului internaţional din Europa, dar el poate fi înlocuit, cel puţin parţial, cu alte forme de transport.

Cenuşa vulcanică poate avea efecte asupra sănătăţii, întrucât se compune din particule de rocă, de minerale şi de sticlă şi nu este solubilă în apă. Ea poate afecta căile respiratorii, poate agrava bolile de plămâni şi cele de inimă.

Cenuşa vulcanică poate avea efecte asupra plantelor, aerului, poate gripa motoarele, afecta reţelele de tot felul  etc.

Suprafaţa deşertică Skeidara dintre gheţar şi ocean este acoperită cu un noroi negru şi alte componente ale şuvoiului care s-a revărsat spre ocean. În ocean, a ajuns doar o parte a acestei uriaşe mase de lavă, rocă şi minerale dislocată de erupţie şi de explozie.

După explozia produsă şi spargerea calotei de gheaţă care înconjura muntele vulcanic, în zona costieră, în ocean, plutesc aisberg-uri, unele având o înălţime de peste zece metri. Vulcanul, deşi se pare că şi_a diminuat semnificativ intensitatea, are capcanele şi surprizele sale. De aceea,  Securitatea civilă islandeză a recomandat guvernului, constituit din 13 miniştri, să închirieze cel puţin două avioane pentru a se deplasa la faţa locului. S-a considerat că este necesar să se procedeze astfel, pentru a se preveni o situaţie cel puţin neplăcută, în cazul în care vulcanul erupe din nou sau îşi intensifică, prin surprindere, erupţia, aşa cum se întâmplase doar cu câteva zile în urmă, când ministrul de finanţe s-a deplasat la poalele vulcanului pentru a estima pagubele produse de neaşteptatul eveniment seismic.[3]

Se estimează că au fost deversate spre ocean o sută de milioane de tone de noroi şi de roci vulcanice, într-un ritm de 20.000 la 30.000 de metri cubi pe secundă. Autostrada naţională care leagă capitala Reykjavik de provinciile din est a fost distrusă pe zeci de kilometri. Valurile de noroi fierbinte care s-au năpustit asupra autostrăzii şi podurilor aveau înălţimi de peste cinci metri. Pagubele sunt estimate între 189 şi 500 de milioane de franci, ceea ce înseamnă foarte mult pentru o naţiune care are doar 265.000 de locuitori şi un PIB de nouă miliarde de franci.

Erupţia afectează semnificativ transporturile şi, mai ales, transporturile comerciale de peşte din satele de pescari, către capitală. Islanda nu este populată în întregime. Populaţia locuieşte pe o bandă costieră îngustă, neacoperită cu gheaţă, care reprezintă doar 4% din suprafaţa ţării. Oficialităţile de la Reykjavik apreciază că erupţia dă ţara înapoi cu trei decenii, ceea ce înseamnă foarte mult. Ultima catastrofă de o asemenea amploare a reprezentat-o erupția unui vulcan din 1973, care a distrus complet aşezările din insula Westmann, din sudul Islandei. Cei 5.000 de locuitori ai insulei au fost evacuaţi într-o singură noapte. Dar aceşti locuitori, urmaşi ai vikingilor, au revenit pe insulă pentru a-şi reconstrui localitatea complet acoperită de lavă.

Se aşteaptă ca erupţia să aibă efecte şi asupra ecosistemului marin, întrucât valul uriaş de noroi şi lavă care s-a depus în mod brutal pe fundul oceanului nu poate să nu afecteze fauna submarină. Aceasta va afecta pescuitul mai ales pescuirea homarilor, cel puţin pentru o bună bucată de vreme.

Înainte de erupţie, vulcanul a emis, în atmosferă, la înălţimi mari, cantităţi uriaşe de vapori şi de cenuşă. Norii de vapori şi de cenuşă, împinşi de vântul care bate spre est, au afectat, în prima fază, Atlanticul de Nord, Marea Britanie şi, ulterior, spaţiul scandinav. A urmat nordul Europei, Danemarca, Belgia şi Olanda, care şi-au închis parţial sau total spaţiul aerian. Iniţial, au fost oprite în jur de 5.000 din cele 28.000 de zboruri, câte se înregistrează în douăzeci şi patru de ore pe continentul european. Totuşi, insula Islanda nu a fost afectată în aceeaşi măsură, norul luând mai întâi o direcţie spre sus şi sud-est. S-a produs un fel de efect de fluture, determinat, în principal, de direcţia curenţilor de aer şi de efectele generate de erupţie.

După toate datele, cenuşa vulcanică afectează motoarele cu reacţie ale avioanelor de linie. De aceea, au fost luate imediate măsuri foarte severe. Măsura luată de Eurocontrol pare, totuşi, exagerată. Dar există câteva precedente. În 1982, un Boeing 747 al companiei British Airways a trecut, fără ca echipajul să-şi dea seama, printr-un nor vulcanic deasupra Sumatrei. Toate cele patru motoare s-au oprit aproape instantaneu. Piloţii au reuşit să repornească unul dintre motoare la 3000 m altitudine, deci după o pierdere de înălţime de 7 kilometri, apoi încă două, dintre care unul s-a oprit. Parbrizele s-au acoperit de cenuşă, aşa că piloţii au fost nevoiţi să aterizeze doar cu două motoare, după aparatele de bord, fără să aibă vizibilitate suficientă pe panta de aterizare.[4]

Un alt Boeing 747 al agenţiei KLM, cu 245 de pasageri la bord, traversând un nor de cenuşă deasupra vulcanului Mont Redoubt din Alaska, a suferit acelaşi incident: toate motoarele s-au oprit, în apropierea localităţii Anchorage. După ce au pierdut câteva mii de metri înălţime, piloţii au reuşit să repornească motoarele şi să aducă în siguranţă avionul la sol. Dar pagubele suferite de avion s-au ridicat la 85 de milioane de franci.

O publicaţie referitoare la securitatea aeriană a companiei Sevenair a relevat că, în perioada 1973-2000, au fost afectate şi avariate de nori de cenuşă vulcanică peste o sută de avioane, iar costurile s-au ridicat la 360 milioane de franci.

Pierderile pentru compania TAROM au fost, după unele estimări, de 1,1 milioane de euro pe zi, iar pentru aeroporturile din Bucureşti, aceste pierderi au fost de 200.000 euro zilnic. ROMATSA a pierdut zilnic 350.000 de euro.[5] Se pare că vulcanul s-a mai domolit (activitatea s-a diminuat cu 80%), dar de aici nu rezultă că nu vor mai fi şi alte erupţii.

Totuşi, Eurocontrol a decis, luni, 26 aprilie, ca zborurile să fie reluate, cu condiţia ca să nu fie afectată securitatea transporturilor aeriene

Efecte ale vulcanilor

NC VULCAN LOCAȚIE DATA EFECTE
1 Muntele Redoubt Alaska Martie 2009 Valuri de fum şi de cenuşă la 15 metri altitudine. Afectează o serie de localităţi din Alaska http://www.maxisciences.com/volcan/apres-20-ans-de-silence-le-mount-redoubt-remet-ca_art1529.html
2 Insulele Tonga

Vulcan submarin

Polynezia Septembrie 2009 Coloane impresionate de apă şi de fum, cutremure http://www.maxisciences.com/volcan/l-039-impressionnante-eruption-d-039-un-volcan-sous-marin-en-polynesie_art1530.html
3 Muntele Asama,

strato-vulcan

Japonia Martie 2009 Este foarte activ. Ultima erupţie înaintea celei recente: august 2008. Fără victime. Cantitate importantă de fum şi de cenuşă cu efecte nefaste mai ales asupra oraşului Karuizawa. http://www.maxisciences.com/volcan/le-mont-asama-se-reveille-une-nouvelle-fois_art1531.html
4 Piton de la Fournaise Insula Reunion 21 septembrie 2008 Unul dintre cei mai activi vulcani din lume. N-a făcut victime, ci doar a fost impresionant http://www.maxisciences.com/volcan/le-piton-de-la-fournaise-a-encore-frappe_art1532.html
5 Vezuviu Italia Studiu 2009 Vulcanologii consideră că este posibil ca Vezuviu să erupă din nou, la aceeaşi intensitate ca în anul 79, când a distrus oraşul Pompei. Este însă posibil ca noua erupţie să fie de tip efuziv, ceea ce presupune pagube mai reduse

Erupţiile vulcanice, împreună cu cutremurele de pământ, sunt efecte ale activităţii geofizice a planetei. Ele nu afectează natura ca atare, întrucât ea se echilibrează, în procesul devenirii şi transformării ei, ci mediul de viaţă al oamenilor. Efectele sunt deopotrivă benefice şi distructive. Cele benefice se referă, în principal, la descărcări de energie, aducerea unor elemente din adâncul pământului la suprafaţă, ajustarea faliilor, precum şi reîmprospătarea (actualizarea) sau dinamizarea unor structuri geologice şi a activităţii geomagnetice. Ele au, de asemenea, efecte pozitive în reaşezarea resurselor, a straturilor şi chiar în facilitarea accesului la ele.

Principalele efecte distructive ale cutremurelor şi erupţiilor vulcanice acoperă o sferă foarte largă şi privesc, în primul rând, mediul de viaţă al oamenilor. Dintre acestea, cele mai importante sunt următoarele:

– diminuarea nivelului de energie a planetei şi grăbirea încheierii ciclului ei de viaţă;

– distrugerea sau avarierea gravă a infrastructurii, îndeosebi a celei critice;

– dislocări masive de lavă, roci şi minerale şi schimbarea echilibrului ecologic în zonă;

– lunecări masive de teren, dislocări şi distrugeri pe suprafeţe mari;

– efecte asupra climei;

– efecte asupra poziţiei planetei, inclusiv asupra axei, rotaţiei, mişcării de revoluţie;

– efecte asupra vegetaţiei şi mediului biotic;

– producerea de mari pagube materiale pe suprafeţe foarte mari;

– efecte economice şi financiare pe  termen scurt şi pe termen mediu, dar şi pe termen lung;

– efecte asupra vieţii şi activităţii oamenilor.

În general, pe timpul seismelor şi al erupţiilor vulcanice, zonele afectate sunt evacuate, transporturile suferă modificări însemnate şi chiar pierderi semnificative, configuraţia fizică a locurilor se schimbă, plăcile tectonice îşi schimbă, cel puţin în zonele de contact, configuraţiile şi, odată cu acestea, se poate modifica şi harta resurselor etc.

Omul nu poate, deocamdată, să frâneze sau să controleze aceste fenomene, dar există opinii care susţin că unele dintre activităţile geofizice ale pământului sau dintre cele climatice (meteorologice) pot fi stimulate. Desigur, omul încearcă de multă vreme să folosească energia cosmică şi pe cea geofizică în folosul său, dar performanţele din secolele trecute sunt destul de modeste. La ora actuală, există mijloace şi tehnologii sofisticate care pot stimula declanşarea unor fenomene naturale distrugătoare (dar nu numai), de unde şi numeroasele teorii cu privire la posibilitatea şi realitatea războiului geofizic.

Norul de cenuşă vulcanică, resturile de roci şi minerale care au provenit din erupţia vulcanului Eyjaljöll au reliefat nu doar vulnerabilităţile transporturilor aeriene, ale avioanelor de linie, ci şi vulnerabilităţile sistemului european de securitate şi apărare. Politica europeană de securitate şi apărare şi cu atât mai puţin strategia europeană de securitate nu prevăd în mod expres soluţii de securitate în cazul unor evenimente de acest fel. Şi chiar dacă avioanele militare sunt mai puţin vulnerabile decât cele de linie la norul vulcanic, de aici nu rezultă că erupţia unui vulcan (care, în condiţiile moderne, ar putea fi chiar provocată sau, în orice caz, stimulată) nu poate afecta grav sistemul de securitate şi de apărare aeriană. Acest eveniment a relevat, considerăm noi, deopotrivă, necesitatea unor soluţii tehnice pentru protecţia aeronavelor şi sistemelor vulnerabile şi cerinţa unor politici şi strategii adecvate care, probabil, se vor regăsi şi în noul concept strategic al Alianţei Nord-Atlantice.

Unele dintre riscurile şi consecinţele majore ale unor erupţii vulcanice asupra omului şi mediului pot fi găsite accesând adresa: http://volcanisme.explosif.free.fr/risques

Efecte ale cutremurelor

Cutremurele rămân fenomene care, deocamdată, nu pot fi prevăzute sau anticipate, decât cu câteva zeci de secunde înainte de a se produce. Modelele matematice elaborate între timp permit, totuşi, o estimare a probabilităţii producerii unor astfel de fenomene. Câteva dintre cutremurele recente sunt prezentate în continuare.

Cutremurul de la Sichuan din China

La 12 mai 2008, în provincia Sichuan din China, s-a produs un cuntremur de 7,9 grade pe scara Richter, la o adâncime de 19 km. S-a produs o deplasare a faliei Longmenshan sau a unei falii asociate. Mai exact, este vorba de convergenţa plăcii tectonice indiene în placa eurasiatică, care măsoară în jur de 50 de milimetri pe an. Au avut loc peste 50 de replici, dintre care 6 în primele 48 de ore după seism. Cutremurul a fost resimțit  la Shanghai şi Beijing, adică la peste 1500 de kilometri. Efecte le au fost dezastruoase. După primele estimări, autorităţile au anunţat 71.000 de morţi şi dispăruţi, 220.000 de răniţi şi peste cinci milioane de persoane rămase fără adăpost, mai ales în zona epicentrului care reprezenta o aglomeraţie de peste 10 milioane de oameni. (http://www.notre-planete.info/actualites/actu_1657.php)

Cutremurul din regiunea Abrruzzes din Italia

Cutremurul s-a produs în regiunea Abrruzzes , la 100 km nord-est de Roma, la 06 aprilie 2009, ora 01.32 GMT. A avut o magnitudine de 6,3 grade pe scara Richter şi s-a produs la o adâncime de 2 km. Au fost 287 de morţi, 500 de răniţi şi peste 17.000 de persoane evacuate. Au fost avariate 10.000-15.000 de case, unele complet distruse, chiar în centrul istoric Aquila. http://www.notre-planete.info/actualites/actu_1946_fort_seisme_Italie.php

Seismul din insula Samoa din Polynezia

Seismul de 8 grade pe scara Richter din Samoa s-a produs la ora 06.48 (ora locală), marţi 29 septembrie 2009, la 195 km de Apia, capitala Insulelor Samoa, la o adâncime de 18 km, sub ocean, aproape de groapa Tonga. Aceasta se află între două plăci tectonice: placa pacifică, la est, şi microplaca Tonga, la vest (face parte din placa australiană). Acest cutremur a generat un tsunami cu valuri de 3-9 metri, care a atins arhipelagul Samoa. S-au înregistrat peste 200 de victime, mai multe zeci de dispăruți şi numeroase pagube materiale, plus efectele asupra mediului. http://www.notre-planete.info/actualites/actu_2112.php

Seismul din insula Sumatra

La 30 septembrie 2009, ora 06.48 (ora locală), s-a înregistrat un cutremur cu magnitudinea de 7,6 grade pe scara Richter (7,9 estimată de Institutul Geologic American USGS). S-au înregistrat 75 de morţi

Seismul din Haiti

Cutremurul din Haiti  a avut la data de 12 ianuarie 2010, a avut o intensitate de 7 grade pe scara Richter, la o adâncime de 13 km şi a produs moartea a 222.000 de persoane.

Seismul din Chile

La 27 februarie 2010, se-a produs un cutremur de 8,8 grade pe scara Richter în Chile, la o adâncime de 35 km, care a afectat în jur de două milioane de persoane, cu 795 de morţi şi 1,5 milioane de case distruse. Epicentrul s-a aflat la 325 km de capitala Santiago, cel mai mare oraş din ţară. Pierderile au fost estimate la 30 de miliarde de dolari. Chile se află în una din zonele seismice cele mai active din lume. Chile este însă o ţară bine pregătită pentru astfel de situaţii.

Cutremurul din Qinghai (China)

La 14 aprilie 2010, ora locală 07.49, la Qinghai, în provincia autonomă tibetană Yushu, în China, s-a produs un cutremur de 7,1 grade pe scara Richter, la o adâncime de 33 km, care a produs numeroase victime şi pagube materiale.

Cutremure de pământ statistici la adresa:

http://mylogs.info/wp-content/uploads/2010/02/CutremurRomaniaVrancea.jpg

NC LOCAŢIEE DATA MAGNITUDINE ADÂNCIME VICTIME
1 Sichuan (China) Mai 2008 7,9 grade Richter 19 km 90.000  morţi
2 Chile Februarie 2010 8,8 grade Richter 35 km 795  morţi
3 Qingai (China) 14 aprilie 2010 7,1 grade Richter 33 km 2.2.30 morţi
4 Abrruzzes

(Italia)

Aprilie 2009 6,3 grade Richter 2 km 287 morţi
5 Samoa(Polynezia) Septembrie 2009 8 grade Richter 18 km 200 morţi
6 Sumatra Septembrie 2009 7,6 grade Richter
7 Haiti Ianuarie 2010 7 grade Richter 13 km 222.000 morţi

În România, în zona Vrancei, cutremurele sunt de mare adâncime, adică la peste o sută de kilometri. Ele afectează o suprafaţă mai mare (se simt aproape în toată ţara şi în afara acesteia, în vecinătatea apropiată), dar pagubele care se produc nu sunt prea mari decât atunci când intensitatea este foarte mare, de tipul celei din 1977 (7,4 grade pe Scara Richter).  Desigur, nu este exclus ca un astfel de cutremur să se producă din nou. Nimeni nu poate însă şti cu precizie când anume, decât cu vreo 30 de secunde înainte de a se propaga unda. Există însă şi un număr de destul de mare de focare seismice, altele decât cele din Vrancea, care se activează după un anumit număr de ani şi care pot produce cutremure de suprafaţă. Acestea au o arie mai redusă în care sunt resimţite, dar, pe suprafeţe mai mici, chiar cu intensităţi mai mici pe scara Richter, sunt foarte periculoase.

Gheorghe Văduva

Unele date în legătură cu catastrofele naturale pot fi găsite şi la adresa:

http://www.notre-planete.info/geographie/risques_naturels/catastrophes_naturelles.php

Planeta rămâne în continuare foarte activă. Actualitatea în legătură cu mediul şi riscurile naturale care afectează planeta noastră pot fi consultate accesând şi adresa http://maps.google.fr/maps/ms?ie=UTF8&hl=fr&t=p&msa=0&msid=101812391896865797944.000441139e4505e84827d&ll=64.94216,-18.764648&spn=4.470988,14.0625&z=6&source=embed


[1] L’éruption du volcan islandais Eyjafjöll suscite l’inquiétude, http://www.notre-planete.info/actualites/actu_2318_eruption_volcan_Eyjafjoll_Islande.php

[2] LAHÁR s.n. (Geol.) Curgere noroioasă care apare în cazul unor erupții vulcanice însoțite de ploi abundente. [< fr. lahar < cuv. indonezian]. Sursa: DEX on line.

[3] Feu sous la glace, gros dégâts sur l’IslandeLa crue du glacier Vatnajökull charrie des millions de tonnes de glace, détruisant ponts et routes, http://www.liberation.fr/monde/0109197815-feu-sous-la-glace-gros-degats-sur-l-islandela-crue-du-glacier-vatnajokull-charrie-des-millions-de-tonnes-de-glace-detruisant-ponts-et-routes, accesat la 01.05.2010

[4] Un volcan provoque un grounding général, http://www.tdg.ch/actu/monde/pffffffffffff-2010-04-15.

[5] Pierderi mari pentru Tarom din cauza blocajului aerian,

http://www.romania-actualitati.ro/pierderi_mari_pentru_tarom_din_cauza_blocajului_aerian-13006

Afganistan: FORŢAREA UNEI SOLUŢII

Posted in Conflicte by issdc on Mai 1, 2010

Este limpede pentru toată lumea că situația actuală din Afganistan, care nu este altceva decât perpetuarea unui război ce durează de secole şi care a cufundat această țară într-un conflict absurd, remanent şi aproape permanent, nu trebuie să mai dureze. Afganistanul este o țară deja sfâșiată, o ţară coborâtă în neguri, deşi, şi aici, ca în foarte multe alte locuri din Sudul Eurasiei şi, în general, din Orientul Mijlociu, există edificii ale unor civilizaţii înfloritoare, valori care onorează fiinţa umană şi nu doar mizerie, chin şi suferință. Din păcate, unii consideră că Afganistanul nu este altceva decât un efect al propriului său eşec, un loc în care se pare că unica raţiune de a exista a oamenilor care locuiesc aici ar fi aceea de a se diviza în clanuri, de a se bate între ele. Unii, pentru putere şi influență, pentru bani şi pentru dominarea zonelor şi sistemelor de generare a materiei prime pentru drogurile care se vând la preţuri uriaşe pe piaţa occidentală, alții doar pentru a supraviețui. În rest, adică în cazul majorității populației, rămâne doar un modus vivendi marcat de nomadism şi existență aspră, specific unei câmpii şprenguite de goana ciulinilor duși de vânt, unor munți înalți şi arizi, şi unui modus cognoscendi bazat pe tradiţii, incultură şi primitivism. Penibilă caracterizare a unei civilizații în care au strălucit cândva smaralde şi palate! Inclusiv palatul regal, acum o epavă ciuruite de gloanțe, a fost cândva o bijuterie arhitecturală. Dar realitatea este mai aspră ca viaţa şi mai dură ca asprimea climei şi a sufletului celor hărţuiţi de istorie şi de soartă.

O realitate cu efect bizar

Afganistanul produce peste 90 % din materia primă necesară fabricării drogurilor care invadează pieţele lumii Occidentului. Dar, aşa cum bine se ştie, prezenţa celor două misiuni – Enduring Freedom şi ISAF – în Afganistan nu urmăreşte distrugerea culturilor de mac, ci scoaterea acestei ţări din rândul celor care permit dezvoltarea reţelelor teroriste. Raţiunea războiului din Afganistan, declanşat în 2001, la care participă zeci de state, nu este nimicirea Afganistanului, ca „inamic” al civilizaţiei occidentale – pentru că nu este vorba de aşa ceva –, ci combaterea unuia dintre fiefurile terorismului, în special ale reţelei Al-Qaeda.

Unii consideră conflictualitatea de aici ca fiind endogenă. Pentru că, vezi Doamne, aşa ar fi poporul acesta, condamnat la un război intern continuu, din care nu se mai poate ieşi în niciun fel. Vreo zece ani, de prin 1970, şi-au desfăşurat forţele, aici, sovieticii. N-au avut de ales. Către finele deceniului, s-au retras fără glorie. Acum, din 2001, sunt prezente aici forţe din toată lumea, mai ales din Statele Unite, din NATO, Uniunea Europeană şi de pe alte continente. După atacul de amploare asupra Afganistanului, desfăşurat, în toamna anului 2001, de o coaliţie condusă de Statele Unite, prin care se urmărea, în principal, distrugerea bazelor de antrenament şi de aprovizionare ale reţelei teroriste Al Qaeda, a infrastructurilor acestei organizaţii şi capturarea liderilor ei, cele două misiuni instituite aici – Enduring Freedon şi ISAF – n-au înregistrat succese remarcabile. Considerăm că, încercând să ţină conflictualitatea de aici la un nivel cât mai redus, Forţa multinaţională şi-a concentrat efortul pe trei direcţii majore:

– continuarea acţiunilor de luptă pentru lichidarea rezistenţei talibane şi capturarea membrilor reţelei teroriste Al Qaeda;

– sprijinirea guvernului afgan legitim să se consolideze, să efectueze alegeri libere, să pună ordine în ţară şi să controleze situaţia;

– acordarea de ajutor şi asistenţă populaţiei şi instituţiilor legal constituite.

În general, forţele aflate în Afganistan au acţionat, ca să spunem aşa, pe părţi. Unele au continuat lupta împotriva talibanilor, altele au ajutat la formarea şi instruirea armatei afgane, altele au îndeplinit misiuni de securitate şi asistenţă (International Security Assistence Force), fără să aibă o foarte strânsă legătură între ele, în afara celor impuse de o acţiune militară cât de cât coerentă şi cât de cât consistentă. În timp ce o parte din forţe (îndeosebi cele americane şi canadiene) continuau să acţioneze împotriva talibanilor, forţele NATO nu se angajau în misiuni de combatere a terorismului, ci doar în misiuni de securitate (patrulare, securitatea unor obiective importante, asigurarea transporturilor aeriene, instruirea armatei afgane, deschiderea unor şcoli etc.).

Talibanii au continuat să-şi organizeze acţiunile, fiind stingheriţi doar de atacurile intempestive ale acestei forţe, îndeosebi de cele aeriene, şi de ordinea acare s-a pus, s-au s-a încercat să se realizeze în unele localităţi. Ei au continuat atacurile sinucigaşe, plantare de dispozitive explosive improvizate (DEI) pe căile de acces al patrulelor Forţei Internaţionale, prin ambuscade şi alte acţiuni de hărţuire specifice insurgenţei. Asemenea acţiuni durează de nouă ani. De fapt, ele durează de zeci de ani, dacă avem în vedere şi acţiunile anterioare anului 2001.

În aceste condiţii, Forţa Multinaţională nu devenise altceva decât o reţea de unităţi şi detaşamente, grupate în câteva baze militare, care acţionau de aici şi se întorceau aici, fără să-şi propună să participe efectiv la consolidarea prin toste4 mijloacele a succesului. Nici clipă nu s-a pus problema inferiorităţii forţelor din cadrul ISAF sau din cadrul misiunii Enduring Freedom faţă de forţele talibane. Dimpotrivă, între unele şi altele există o uriaşă disproporţie. Pe care nu au valorificat-o nici unele, nicio altele. Talibanii, pentru că nu au putut, iar forţele multinaţionale, pentru că nu au vrut sau nu au considerat oportun să o facă.

O realitate cu efect bizar. Pe de o parte, un guvern afgan legal, un sistem de constituire şi consolidare a unor forţe afgane pe care coaliţia antiteroristă prezentă aici le consideră legale şi legitime şi, pe de altă parte, o ţară complet sfâşiată, o populaţie împărţită în triburi şi clanuri, cu lideri autoritari, hani şi tot felul de baroni locali care întreţin cele mai mari şi mai periculoase plantaţii de mac din lume. Se pare că întreaga mafie a drogurile şi-a dat mâna pentru a menţine această zonă într-o situaţie favorabilă industriei ilicite şi periculoase a drogurilor…

Dar majoritatea populaţiei este nomadă, iar văile râurilor parcelate şi cultivate cu mac şi canabis. Unitatea de bază a acestei lumi paradoxale este clanul, iar baronul local deţine o putere locală şi de reţea care, practic, în fac invulnerabil.

Cum să normalizezi o astfel de ţară ? Şi, mai ales, cine să o facă? Şi de ce? Dacă 90 la sută din materia primă pentru drogurile care se vând pe piaţa occidentală se realizează aici, înseamnă că Afganistanul devine inamicul numărul 1 al întregii lumi civilizate! Această concluzie, forţată, desigur, nu este lipsită de realitate. Şi ce să facă lumea civilizată în această situaţie? Să trimită trei mii de bombardiere sau 10 rachete nucleare să spulbere această ţară? S-o treacă prin foc şi sabie, aşa cum o face de peste trei sute de ani? Sau să găsească o altfel de soluţie? După furia americană din octombrie 2001, când, ca urmare a atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001 asupra turnurilor gemene din New York şi clădiri Pentagonului, o forţă uriaşă s-a năpustit pur şi simplu asupra acestei ţări, dar n-a făcut-o una cu pământul, ci doar a creat un cap de pod din care să se acţioneze pentru distrugerea bazelor şi reţelelor teroriste, motoarele au încetat, cedând locul unui război lung, de atriţie.

Se socoteşte, pa bună dreptate, că era timpul ca un astfel de război să înceteze, iar contingentele americane şi cele ale altor ţări ale Coaliţiei antiteroriste să se întoarcă acasă. Dar cum? Lăsând această ţară distrusă, sfâşiată, vulnerabilă, din acest motiv, şi predispusă la orice? Afganistanul nu este însă orice fel de ţară, ci una care îndeplineşte ingrata funcţie de „dop strategic” estic al culoarului energetic format din Orientul Mijlociu, Marea Caspică Asia Centrală, al foaierului perturbator care se întinde între nordul Mării Caspice şi Extremul Orient şi al tronsonului energetic Siberia, Asia de Sud… Pacificarea Afganistanului echivalează nu neapărat cu combaterea fiefurilor teroriste, ci cu stabilizarea celei mai instabile şi mai periculoase zone din lume, cu securitatea infrastructurilor energetice (conductelor) care vor trece pe aici, cu izolarea Iranului de tulburările şi conflictele din Asia de Sud şi din Asia de Sud-Est etc.

Dar astea sunt obiective mult prea mai pentru un război atât de mic, dar nu prea mari pentru a nu fi avute în vedere…

Pe 13 februarie 2010, forţele NATO aflate în Afganistan au lansat o puternică ofensivă asupra talibanilor din zona oraşului Marjah, considerat bastionul lor din sudul ţării.[1] Această ofensivă, denumită simbolic Mushtarah (în limba dari: Impreună) este cea mai puternică în cei aproape nouă ani de când forţele coaliţiei antiteroriste, create în urma atacurilor din 11 septembrie 2001, se află în Afganistan. În decembrie 2009, Barak Obama a anunţat consolidarea dispozitivului cu 30.000 de militari americani, cu scopul de a se pune cât mai repede capăt acestui lung şi nefolositor război de uzură şi a se crea condiţii pentru retragerea, în 2011 a contingentului american. Ofensiva a produs, încă din primele două zile, moartea accidentală a 12 civili (o rachetă nu şi-a atins ţinta) şi a trei militari din forţele NATO.

Generalul Larry Nicholson, comandantul Infanteriei Marine americane, a remarcat progresul ofensivei şi slaba rezistenţă a talibanilor. La operaţie, participă15.000 de militari, din care 4.400 afgani, restul americani, britanici şi un număr relativ redus de canadieni, estonieni şi danezi.

Talibanii preferă să întrebuinţeze dispozitive explozive improvizate (DEI), să evite confruntarea directă şi să apeleze la numeroase procedee de hărţuire. Ei nu sunt capabili să depună o rezistenţă coerentă şi, probabil, nici nu doresc acest lucru. Din această cauză, şi pierderile talibanilor sunt mici.

Operaţia Mushtarah constituie, după aprecierea forţelor NATO şi a celor afgane, o primă fază dintr-o vastă campanie prin care se vizează restaurarea autorităţii guvernului afgan în provincia sudică Helmand, fief-ul talibanilor. Pe valea râului Helmand se află cele mai întinse culturi de mac, materia primă din care se prepară opiumul şi heroina, precum şi numeroase laboratoare. O parte din această industrie de narcotice finanţează insurgenţii.

Talibanii preferă, în continuare, tactica hărţuirii, continuând să se retragă în munţi sau să se piardă în rândurile populaţiei. Totuşi, aşa cum apreciază unii experţi occidentali, Marjah nu reprezintă decât unul dintre fief-urile talibane din sudul ţării. În ultimii doi ani, insurecţia a câştigat foarte mult în intensitate, extinzându-se, practic, în toată ţara, inclusiv în Kabul. Pe 14 februarie 2010, numărul soldaţilor străini căzuţi în Afganistan în 2010 era de 73. În 2009, s-au înregistrat 520 de morţi din rândul forţelor NATO.

Mai mult, de o mie de persoane din cei 80.000 de locuitori ai oraşului Marjah, au părăsit oraşul pentru a se pune la adăpost. Mulţi intre ei au fost însă întorşi înapoi de talibani, care au motivat că au minat zona. În zonă, oraşul Marjah şi împrejurimile numără în jur de 125.000 de locuitori.[2]

Scopul strategic al ofensivei

Această ofensivă constituie primul test veritabil al unei strategii de forţare a unei soluţii prin care să se declanşeze un proces de normalizare, de ieşire din paradox, din umilitorul şi nefericitul paradox al unui război dintre lumea civilizată şi o mână de talibani. În cele din urmă, nici nu se ştie prea clar ce vor aceşti talibani, în afara unei rezistenţe absurde a celor alungaţi de la putere, pe motiv că găzduiesc terorismul. Aceşti talibani răspândiţi în toată ţara, dar mai ales în regiunea Helmand, ţin în şah o forță internaţională de 121.000 de oameni, la care se adaugă şi forţele armate afgane.

Dar lucrurile nu sunt, totuşi, atât de simple.

O parte din aristocraţia din Mujarah, ca şi vechiul rege, conducătorii talibanilor şi actualul preşedinte, Hamid Karzai, aparţin etniei pastuşe. Ceilalţi locuitori, în marea lor majoritate, sunt nomazi săraci ai tribului Kochi. Aceşti săraci s-au instalat în regiune pentru a munci pământul şi a-şi primi partea lor de recoltă. Majoritatea culturilor din zona sunt culturi de mac. Majoritatea satelor din Afganistan au un şef local, un fel de primar, adică un „Malek”. Un astfel de şef este şi conducător, şi judecător şi patron. Sute de familii trăiesc în umbra lui şi de pe urma lui… Asemenea şefi dispun de mii de acri de pământ, unde se cultivă macul din care se extrage opiul şi heroina, iar în jur de 10 la suta din câştig reprezintă o cotă pentru insurgenţi, pentru talibani. Aceşti baroni locali au o dublă postură. Pe de o parte, salută prezenţa trupelor americane şi a Forţei Internaţionale şi, pe de altă parte, păstrează o legătură discretă cu talibanii.

Totul, în această regiune, este reprezentat de culturile de mac. De aceea, Infanteria Marină americană, care acţionează pe această direcţie, ca şi celelalte componente ale forţei NATO, ale Forţei Internaţionale de Securitate şi Asistenţă, aflată aici, nu-şi propun să distrugă culturile de mac – una dintre puţinele surse de supravieţuire a populaţiei –, ci doar îi caută pe traficanţi. Dar nu aceasta este misiunea prioritară a NATO în Afganistan, chiar dacă Afganistanul produce 90 % din materia primă pentru drogurile care ajung pe piaţa occidentală.

Soluţia nu este, deci, distrugerea culturilor de mac – chiar dacă guvernul afgan practică şi o astfel de metodă, cea a ardeii câmpurilor cu culturi de mac –, ci aceea de a crea şi alte culturi ănlocuitoare, alte ocupaţii şi un alt modus vivendi. Or acest lucru nu se poate realiza de pe o zi pe alta.

De foarte mulţi ani, americanii au încercat să-i sprijine pe şefii de districte, îndeosebi, cu bani, pentru a realiza culturi de viţă de vie, de pomi fructiferi, pentru a construi locuinţe, sisteme de irigaţii, fântâni etc. Dar, un astfel de sprijin într-o ţară sfâşiată, cu populaţie nomadă, cu triburi şi clanuri care se războiesc între ele, nu poate avea o valoare directă şi imediată.

Forţele internaţionale, inclusiv sau mai ales cele americane, încearcă să stabilească relaţii utile nu doar cu structurile şi forţele guvernamentale pe care le sprijină, ci şi cu liderii locali, cu baronii locali, ca hanii şi cu alte persoane cu influenţă foarte mare în rândurile populaţiei. Dar sistemul de acţiune a acestor forţe nu sprijină suficient acest efort. Spre exemplu, Până la actuala ofensivă, forţele combatante ale Misiunii Internaţionale, îndeosebi cele din compunere misiuni Enduring Freedom, împreună cu forţele afgane sau fără ele, desfăşurau acţiuni împotriva talibanilor într-o zonă sau alta, într-o localitate sau alta, îi alungau din acea localitate, după care se întorceau la bază. Tot efortul – plătit uneori cu vieţi omeneşti – era practic în zadar. Talibanii reveneau în acea zonă sau în acea localitate, îşi extindeau reţelele şi continuau să hărţuiască (prin ambuscade, DEI-uri, atacuri sinucigaşe etc.) atât forţele NATO, cât şi pe cele afgane.

În multe dintre cazuri, după o acţiune de „curăţire” a unei localităţi de către forţele internaţionale împreună cu cel afgane, în acea localitate erau implementaţi poliţişti afgani, care să asigure ordinea şi securitatea publică. Nu exista şi nu există nici acum o deplină siguranţă în legătură cu modul în care acţionau acei poliţişti afgani. Unii erau chiar agenţi ai forţelor talibane, alţii jucau dublu, alţii furau tot timpul şi cam tot ce se putea fura sau lua cu japca, sau se dădeau la fel de fel de acte de corupţie. „Când poliţia (afgană) se afla în Marjah – spune un baron din această localitate aflată acum în centrul ofensivei NATO şi afgane –, ea se ţinea tot timpul de furtişaguri, iar populaţia ar fi preferat întoarcerea talibanilor.”[3]

Americanii, prin această ofensivă, caută să recâştige încrederea baronilor locali, promiţându-le acestora sprijin în realizarea unor obiective economice pentru această localitate, dar şi în securitatea zonei. Baronii se comportă frumos, ascultă, dar nu au încredere. Ei par să spună şi chiar o spun în discuţiile cu comandanţii care îi contactează şi îi invită să colaboreze, întrucât, de regulă, populaţia, de voie sau de nevoie, îi urmează pe aceşti lideri locali: Voi vă faceţi treaba, apoi plecaţi şi ne lăsaţi…Şi vin talibanii… Ei vin totdeauna…

De data aceasta, se pare ca va fi altfel. Pentru a se ţine de promisiune şi a crea condiţii de retragere a contingentului american, aşa cum a promis, Barak Obama întrebuinţează o altfel de strategie. După ce i-au alungat pe talibani, forţele nu mai părăsesc locul, ci rămân acolo, asigurând, împreună cu cele afgane, securitatea zonei. În felul acesta, se creează condiţii pentru ca zona să nu mai poată fi controlată de talibani, iar obiectivele economice propuse să se realizeze.

Pe scurt, în viziunea noastră, o astfel de strategie constă în:

– adoptarea unei atitudini active-ofensive, continue şi de amploare;

– renunţarea la acţiunile tip „vânătoare-flash” de terorişti şi de talibani şi trecerea la o acţiune de tip enduring;

– adaptarea acţiunilor ofensive la tipul de contra-acţiuni posibile din partea talibanilor (hărţuire, minarea terenului, folosirea DEI-urilor şi atacurilor sinucigaşe etc.), prin asigurarea unei flexibilităţi sporite forţelor şi mijloacelor;

– combinarea acţiunilor frontale cu lovirea obiectivelor vitale ale talibanilor (în măsura în care aceste obiective există) şi acţiuni de „vânătoare liberă”;

– intensificarea acţiunilor serviciilor secrete, pentru identificarea talibanilor care se ascund în rândurile populaţiei şi în alte zone;

– folosirea unor tactici de scotocire şi lovire, mai ales în zonele acoperite, cu grote şi multe adăpostiri;

– crearea de certitudini în rândurile populaţiei şi mai ales în cele ale liderilor locali, prin protejarea acestora de acţiunile talibane şi prin investiţii în obiective economice locale şi infrastructuri.

Tactica „loveşte şi pleacă” a fost înlocuită cu o nouă tactică: „loveşte şi apără”. Până acum, esenţială era lovirea talibanilor şi, după aceea, întoarcerea la bază, adică protecţia forţelor proprii. Acum, esenţială este anihilarea talibanilor şi atragerea şi securitatea liderilor (baronilor locali) şi populaţiei, printr-o oferă mai clară şi mai substanţială.

Guvernul afgan şi toţi cei care cred (sau nu) în această nouă şansă pentru Afganistan trebuie să simtă efectiv ajutorul ISAF şi, evident, al americanilor, care reprezintă două treimi din totalul forţei.

Este o strategie adaptată la cerinţele acestui tip de confruntare, de la care se speră foarte mult. Printre avantajele unei astfel de strategii pot fi situate, în opinia noastră, şi următoarele:

– continuitatea acţiunii militare cu acţiunea civil-militară şi cu procesul de construcţie;

– consolidarea aliniamentului atins, adică a succesului tactic şi operativ;

– câştigarea încrederii populaţiei şi, în parte, a liderilor locali;

– crearea unor condiţii pentru ca Afganistanul să poată spera la normalitate.

Aceste avantaje sunt substanțiale, dar discutabile, dacă ţineam seama de situaţia foarte grea din Afganistan, de deceniile de războaie neîntrerupte, de locul pe care-l are cultura de mac în arealul ocupaţional al populaţiei, de nivelul de instruire a populaţiei şi de modul de viaţă de aici.

Dezavantajele unei astfel de strategii par a fi puţine, dar nu de neglijat. În primul rând, este greu de presupus că, doar în câteva săptămâni sau în câteva luni (acţiunile active, ofensive, care au fost deja declanşate încă din iulie 2009), se va clarifica situaţia şi forţele internaţionale vor putea pleca liniştite acasă. Mai mult, rămânerea pe loc şi consolidarea succesului, înseamnă asumarea de noi riscuri, disperarea forţelor şi creşterea vulnerabilităţii bazelor.

Stabilizarea şi dezvoltarea Afganistanului cere foarte mult timp, eforturi, răbdare şi o situaţie internaţională şi regională favorabilă unei evoluţii de acest fel. Or, cum bine se ştie, în pofida parteneriatului strategic dintre India şi Statele Unite, dintre India şi Rusia, a parteneriatului strategic China-Rusia, a atenţiei de care se bucură Pakistanul în relaţia cu Statele Unite şi de alte desfăşurări favorabile, zona este încă instabilă şi conflictuală. Populaţia uigură şi cea tibetană din China, unele grupări musulmane din Pakistan şi din India, din regiunea Caşmirului, ca să nu mai vorbim de Iran, sunt termeni ai unei ecuaţii care, deocamdată, nu-şi poate negocia prea mult soluţiile, întrucât aceste soluţii nu sunt încă găsite.

Dar ofensiva declanşată pe 13 februarie se constituie, după părerea noastră, într-o acţiune necesară. Ea face parte, credem noi, dintr-un lung şir de argumente care trebuie să forţeze o soluţie sau un complex de soluţii pentru Afganistan şi pentru întreaga zonă.

Această populaţie a suferit destul. Şi chiar dacă nu mai ştie care este şi care poate fi gustul păcii, stabilităţii, libertăţii şi dezvoltării durabile, pentru că, aici, în afară de războaie, nimic nu a fost durabil, nu este totuşi prea târziu să-l afle.

Gheorghe Văduva


[1] Afghanistan : l’Otan satisfait de l’offensive, malgré des victimes civiles,

http://www.lesechos.fr/info/inter/300410276.htm (accesat la 22.02.2010)

[2] Début de l’offensive contre les talibans en Afghanistan

, http://news.fr.msn.com/m6-actualite/monde/article.aspx?cp-documentid=152137375 (accesat la 22.02.2010)

[3] http://antiguasunonline.com/news/89-world/255024-us-offensive-yet-to-persuade-afghans-in-key-town.html